M-aş bucura să fii meloman, nu mârlan

Printre oamenii „de bine“ ai oraşului, există o specie care se autointitulează „melomani“. E genul acela de individ care iubeşte muzica şi susţine sus şi tare că e „coloana vertebrală“ a concertelor din oraş. Face parte din „mişcare“. Mai demult, melomanul timişorean se ducea la aproape orice manifestare „rock“, indiferent cine erau oamenii care apăreau pe scenă. Îl vedeai la blues, la metal, la punk, ba chiar şi la hip-hop, uneori căci cântările nu erau prea multe. Exista o gaşcă pe care o vedeai practic la aproape orice concert din Timişoara.

În ultimii ani, datorită diversificării scenei muzicale, şi melomanii s-au schimbat. La ora actuală acesta e de două feluri. Cel care „ar sprijini mişcarea“ dar care nu are resursele materiale să vină la concert şi melomanul „cu nasul pe sus“, care nu calcă în anumite locuri indiferent de cine cântă acolo şi care are „viziune“. În prima categorie se regăsesc oamenii care se plâng toată ziua că nu se întâmplă nimic în oraş, iar atunci când îl întrebi de ce nu a fost la concertul X o să îţi spună cu o deosebită candoare că biletul de intrare a fost scump. Desigur, faptul că în seara respectivă acelaşi individ a consumat şapte beri şi trei whisky-uri pe terasa de cartier în care sălăşluieşte, nu e important pentru el.  Iar dacă încerci să-i explici faptul că un adevărat meloman „pune la ciorap“ bani pentru a vedea trupa favorită, rişti să dai startul unei discuţii inutile, insipide şi incolore.

Căci el e melomanul adevărat şi are o justificare cât se poate de aiurea pentru absenţa lui de la concerte. Cealaltă categorie e alcătuită din oameni care au strâns ceva bani la ciorap şi au pretenţii măricele. Cei care adoră pur şi simplu să meargă la concerte „afară“.

Cu ani în urmă exista o explicaţie cât se poate de plauzibilă: marile trupe ocoleau plaiurile mioritice. Mai recent, de când acestea calcă şi pe la noi, explicaţia este că organizarea e civilizată şi publicul aşijderea. Chestii perfect adevărate, la urma urmei. Însă… melomanii aceştia „răsăriţi“ preferă să vadă U2 la Londra şi Rolling Stones la Rio de Janeiro, doar pentru a-i eclipsa pe melomanii mai puţin dotaţi financiar cu aceste „ieşiri“. Povestite cu voce tare, în cercuri selecte. La urma urmei, nici acest snobism de meloman nu deranjează prea tare. Asta în cazul în care  ţi-aş vedea moaca şi la concertele Vali Răcilă (de exemplu) din oraş, nu numai la cele cu trupe străine. Dacă stau să cuget bine, ar mai fi şi o a treia categorie de melomani, cea alcătuită din muzicienii timişoreni. Despre ei, numai de bine, căci nu prea ai ocazia să-i vezi decât la propriile evenimente. Că doar fiecare muzician timişorean e unic în felul lui, se ştie. Şi cel mai tare. Sau neînţeles, după caz.

Ar fi o bucurie deosebită să văd că melomanii timişoreni de orice fel sprijină „mişcarea“. M-aş bucura să vii la concert, să plăteşti bilet de intrare şi să îţi dai cu părerea despre actul artistic, nu pe baza celor spuse de gaşca cu care ai fost. Să spui că sound-ul din clubul X e de cacao sau că trupa Y deşi are zeci de ani în spate, sună ca ceaiul. Să aplauzi sau să critici, după caz. Să sprijini mişcarea nu doar printr-un „attending”  pe Facebook. Să fii meloman, nu mârlan.