Aproape toate localităţile, fie ele oraşe sau sate, au în istoria lor diferite legende, de regulă cu un sâmbure de adevăr la mijloc. Acestea au fost preluate şi de istorici, uneori cu riscul de a ignora realităţi bine cunoscute, care nu puteau fi amestecate cu legendele perpetuate prin tradiţia orală.
Bunăoară, în Piaţa Maria ar fi avut loc cumplitul martiriu al lui Gheorghe Doja şi al căpitanilor săi rămaşi în viaţă, unde capii răscoalei au fost măcelăriţi în chinuri cumplite, nemaiauzite până atunci, aşa cum relatează martori oculari. Potrivit legendei perpetuate până în ziua de azi, creştinii aflaţi de faţă au fost siliţi să asiste la acea privelişte îngrozitoare, dar călugării iezuiţi aduşi să intoneze imnuri religioase au zărit chipul blând al Sfintei Fecioare Maria coborând din văzduh spre locul martiriului şi s-au cutremurat până în străfundul inimii. De aceea, pe locul respectiv, ei ar fi aşezat, într-o cutie, o icoană de lemn a Sfintei Fecioare, acesta devenind un loc de pelerinaj. În 1865, icoana a fost înlocuită cu una de piatră iar actuala capelă, unde se află statuia Sfintei Fecioare Maria sculptată în marmură, a fost ridicată în 1906, în piaţa care-i poartă numele. Legenda, sub această formă, a fost preluată şi de istorici ai oraşului dar ea poate fi acceptată ca atare doar până când se face vorbire de călugării iezuiţi, căci legenda se confundă de acum cu date istorice, bine cunoscute. Bazele ordinului călugăresc iezuit au fost puse abia în 1534, la 20 de ani după răscoala lui Doja, iar viaţa lui Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului, este mult prea bine cunoscută pentru a putea fi amestecată cu legenda.
Numeroase legende sunt legate de Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, cel care, în ziua de Sfântul Ilie a anului 1650, a fost aşezat în scaunul de mitropolit al Banatului, fiind socotit apoi ocrotitorul acestei provincii. Născut pe la 1568 pe malul Mării Adriatice, în oraşul dalmaţian Raguza, viitorul ierarh de origine vlahă, al cărui nume de botez era Iacob, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu din adolescenţă şi a petrecut mai mulţi ani la mănăstiri, fiind tuns în monahism la vârsta de 21 de ani sub numele de Iosif. Legendele păstrate despre faptele din timpul vieţii, dar şi după moarte, spun că era înzestrat cu darul de a face minuni. Atunci când scaunul mitropolitan al Timişoarei a devenit vacant, bănăţenii l-au dorit mitropolit pe cel care, când încă trăia la Muntele Athos, dobândise deja faima de sfânt. Se spune că atunci când se îndrepta spre scaunul mitropolitan al Banatului, caii de la trăsura în care se afla s-au speriat şi n-au vrut nicicum să urce pe podul umblător, pentru a trece Dunărea. Sfântul Iosif a coborât din trăsură, a luat caii de hăţuri iar aceştia s-au liniştit de îndată şi urcându-se cu trăsura pe pod, au trecut Dunărea. Când s-a apropiat de cetatea Timişoarei a fost întâmpinat cu mare alai şi, pe când se îndrepta spre biserică, i-a apărut în cale un bărbat care era olog de peste 20 de ani. Sfântul Iosif şi-a aşezat mâinile deasupra lui şi, în urma rugăciunilor rostite, ologul s-a însănătoşit pe dată. Se mai spune că cetatea Timişoarei a fost cuprinsă într-o zi de un mare foc care s-a întins cu repeziciune, şi risca să fie pârjolită cu totul. Sfântul Iosif nu a contenit să înalţe rugăciuni, mai fierbinţi decât vâlvătaia focului, şi pe dată s-a pornit o ploaie năpraznică; cetatea a fost salvată şi biserica a scăpat neatinsă. Era iubit şi de paşa Timişoarei pentru darul de a face minuni şi se spune că mulţi turci s-au lepădat de legea lor şi au primit botezul creştin. Ultimii trei ani din viaţă i-a petrecut la mănăstirea Partoş, unde a continuat să săvârşească minuni, chiar şi după moarte, atât pentru creştini cât şi pentru musulmani. Se povesteşte că Marcu Muţiu, fost jude al Timişoarei, s-a tămăduit de boală când a venit să se roage la mormântul sfântului şi în semn de mulţumire a zidit, în 1750, o biserică nouă, mai mare şi mai trainică, alături de vechea biserică mănăstirească.
La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să-l aşeze în rândul sfinţilor, fiind statornicită ziua de 15 septembrie pentru cinstirea lui, iar proclamarea solemnă a canonizării sale s-a făcut în 7 octombrie 1956, când moaştele Sfântului Iosif cel Nou au fost aduse de la mănăstirea din Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara.
Legende ale oraşului există şi din perioade mai târzii. O legendă răspândită în cartierul Fabric, în secolul al XIX-lea, e cea legată de alegerea locului pentru construirea vechii biserici cu hramul Sfântul Ilie, a cărei ridicare a început în anul 1825. Neînţelegându-se cu enoriaşii asupra locului în care urma să fie ridicată biserica, protopopul Vasile Georgevici a susţinut că viitorul lăcaş trebuie construit acolo unde a hotărât Dumnezeu însuşi, atunci când s-a iscat din senin o furtună şi a fost trăznit nucul din piaţa în care românii se întâlneau în zilele de sărbătoare. Într-o altă variantă, „semnul” ceresc era de la Sfântul Ilie, care a însemnat locul bisericii în timpul furtunii, în timp ce oamenii se adăpostiseră într-un şopron aflat în apropiere. Hramul bisericii pare să fie totuşi legat de breasla cojocarilor, foarte numeroşi în Fabric, şi al căror patron era Sf. Ilie dar biserica a fost ridicată în locul în care se întâlneau enoriaşii din Fabric, în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare.
Cartierul Mehala are, şi el, legenda lui. Povestită de bătrânii cartierului, aceasta este legată de un pom miraculos. Cea mai veche întâmplare de care îşi aminteau bătrânii s-a petrecut pe la 1848, când unui pădurar i s-a vindecat o rană urâtă de la seva unui ulm care „plângea” mereu şi din care curgea un ulei cu un miros foarte plăcut. Pomul se afla în pădurea Cioca, între Mehala şi Săcălaz, şi după ce i s-a dus vestea, mulţi care veneau în pelerinaj la pomul cu pricina, s-ar fi vindecat în chip miraculos. S-a ridicat acolo şi o troiţă dar, într-o zi, un pădurar a tăiat copacul. A murit chiar a doua zi după ce a retezat „lemnul din pădure”, cum i se spunea în popor, şi aceeaşi soartă a avut-o Peter Schuh, care s-a sfârşit în chinuri după ce a tăiat vlăstarul crescut din rădăcina arborelui, cu aceleaşi puteri vindecătoare. Bătrânii au păstrat în memorie şi câteva nume ale celor care s-au vindecat prin puterile miraculoase ale arborelui, rămas în amintirea lor ca un pom sfânt.
Şi în vremurile mai recente s-au născut legende, când, pe şantierele de construcţii, au ieşit la iveală în multe locuri din oraş o mulţime de canale subterane construite de austrieci, dar socotite de mulţi medievale, mult mai pline de mistere. Aceste poveşti au fost în bună parte alimentate de resturile de fortificaţii din vechea cetate, acoperite cu pământ după dărâmarea acesteia. Mulţi credeau că cetatea şi tunelele existau de pe vremea turcilor şi porneau din Cetate spre destinaţii necunoscute, fiind nişte tunele subterane secrete de refugiu, care ar fi dus chiar până la cetatea Aradului, a Ciacovei sau a Vârşeţului. În decembrie 1989, mulţi timişoreni care ieşiseră în stradă erau convinşi că tunelele subterane erau căi de comunicare folosite de securişti şi „terorişti” drept adăpost. S-a cerut ajutorul armatei pentru a-i găsi, se vorbea de diverse intrări secrete în aceste tunele, printre care şi fântâna ornamentală din curtea castelului Huniazilor. Aici s-ar fi aflat, după spusele unora, un tunel care ducea la primăria veche, dar ulterior s-a dovedit că totul nu era decât o născocire. Un sâmbure de adevăr pare să fi existat totuşi la originea acestor legende, căci cei care au lucrat la canalizare în regimul comunist povesteau că, de 23 august, agenţi ai securităţii coborau în canalul colector principal care trece pe sub bulevardul Republicii, unde avea loc defilarea, pentru a verifica dacă nu s-a pus vreo bombă sub tribuna oficială. Pe acest canal, cu un diametru de 2,20 metri, securiştii ar fi circulat cu o bărcuţă şi cu echipament special, deoarece nivelul apei este de peste 1,5 metri şi mediul, foarte toxic.
Interesant