TIMIȘOARA UITATĂ Muzica cetății: cum s-au născut Opera și Filarmonica în orașul...

TIMIȘOARA UITATĂ Muzica cetății: cum s-au născut Opera și Filarmonica în orașul care a făcut legătura dintre Franz Liszt și jazz-ul negru

0
DISTRIBUIȚI
Franz_Liszt_1869-Munchen-Edgar-Hanfstaengl
Franz Liszt, în concert la Munchen, 1869

Informaţii despre existenţa unei vieţi muzicale în cetatea Timişoarei avem încă din Evul Mediu, când comite de Timiş era florentinul Filippo Scolari, cunoscut ca un mare protector al artiştilor. Erau celebre în epocă banchetele pe care le dădea la castel, la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi la care muzicanţii erau nelipsiţi. Se pare că o viaţă de curte asemănătoare a continuat şi la curtea lui Iancu de Hunedoara, ucenic al lui Scolari, dar obiceiurile occidentale au încetat după cucerirea cetăţii de otomani.

Prima orgă, de la Viena

Viaţa muzicală a renăscut însă în secolul al XVIII-lea, după ce austriecii s-au instalat în cetatea Timişoarei. La scurtă vreme, ea s-a făcut remarcată printr-un început de viaţă artistică, în care muzica a jucat un rol important. Primii muzicieni au fost menţionaţi încă din 1717, iar în 1731 exista deja în oraş o orchestră alcătuită din instrumentişti austrieci şi cehi. În 1736 s-a cântat primul oratoriu la biserica iezuită din Timişoara, din 1752 Domul romano-catolic din Piaţa Unirii avea orchestra şi corul său, iar patru ani mai târziu a fost adusă de la Viena prima orgă a oraşului.

În aceeaşi perioadă e menţionată în cetate prezenţa primelor trupe de teatru, care aveau în repertoriu şi piese muzicale. Erau trupe ambulante, venite mai ales de la Viena, care duceau o viaţă mizerabilă, jucau mai ales prin birturi sau barăci de lemn dărâmate după reprezentaţii, dar aveau numeroşi spectatori, căci oamenii înstăriţi ai oraşului doreau să se bucure de aceste spectacole, în ciuda epidemiilor de ciumă sau holeră care secerau numeroase vieţi. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea era menţionat, pe actuala stradă Gh. Lazăr, un restaurant cu un foarte bun vad comercial, unde se ţineau şi reprezentaţii. Ulterior s-a construit acolo aşa-numita primărie rasciană, care închiria o sală trupelor ce poposeau în oraş.

Nașterea operei în Timișoara

Primul teatru timişorean propriu-zis a funcţionat din 1776, iar din 1784 spectacolele de teatru liric au început să aibă un caracter permanent. Încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea trupe europene susţineau la Timişoara spectacole de operă sau de operetă, unele la doar câţiva ani de la premierele lor absolute, cum a fost „Flautul fermecat”, „Fidelio” sau operele lui Verdi şi au jucat actori celebri în întregul imperiu, precum Christoph Ludwig Seipp.

În scurt timp, sala de spectacole a devenit neîncăpătoare şi s-a construit una nouă, cu 155 de scaune, loji la parter şi la cele două etaje şi o galerie. Stagiunea se deschidea în 15 octombrie, dura până aproape de postul Paştelui şi în lunile respective se jucau câteva zeci de spectacole, cam de patru ori pe săptămână, dar niciodată duminica. Momentul de debut al operei e socotit a fi anul 1795, când teatrul a fost concesionat companiei lui Xaver Francisc Rünner. Un an mai târziu, compania a înregistrat primul mare succes cu opera „Flautul fermecat”, iar în prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu mai puţin de 50 de opere au fost jucate pe scena timişoreană, potrivit cronicilor muzicale apărute în presa vremii. În acei ani a cântat la Timişoara Cornelia Holossy, soprană de coloratură, bănăţeancă de origine, care era pe cale de a deveni o celebritate mondială. Domnişoara Capuccini, născută la Timişoara şi devenită soprana teatrului din Sonderhausen, a fost şi ea pe prezentă pe scena teatrului din oraşul natal.

De la superstarul Franz Liszt, la scandal în ritmuri de jazz

În 1846, aflat în plină glorie, a sosit la Timişoara Franz Liszt, care a susţinut trei concerte în faţa unor săli pline până la refuz. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt deja menţionate excelente spectacole de balet şi tot în această perioadă încep să se bucure de succes şi muzicieni timişoreni.


În a doua jumătate a veacului, teatrul liric a avut o scurtă perioadă de declin, chiar după ce, în 1852, însuşi împăratul Franz Josef a fost prezent la reprezentaţia operei „Cumanii” de Császár şi, încântat, a dispus ca acesta să fie montat şi în capitala Ungariei.

Sălile de concert s-au umplut din nou când o trupă germană venită în oraş a început să ofere spectacole de calitate. Tot în această perioadă au început să fie îndrăgite tot mai mult şi spectacolele de operetă, mai ales cele ale compozitorilor Offenbach şi Suppé şi în următorii ani ele s-au bucurat de un succes din ce în ce mai mare. Prezenţa unor celebrităţi precum Pablo Sarasate sau Henric Wienjavsky a fost răsplătită pe măsură de publicul timişorean. Bisericile catolice erau, la rândul lor, locurile unde se puteau asculta oratorii, recviemuri sau mise. Un scandal a izbucnit în 1889, când pe scena din Timişoara a concertat un cvintet instrumental de jazz cu negri americani. Timişorenii au fost scandalizaţi, iar reprezentaţia a fost catalogată în presa vremii drept „turneul hoardei de sălbatici”, chiar dacă se ştia că orchestra cântase şi în faţa unor capete încoronate.

Teatrele itinerante românești

Trupa lui Mihail Pascaly a dat, în 1868, spectacole cu săli arhipline, iar trei ani mai târziu, aceeaşi trupă se bucura de cele mai favorabile aprecieri din partea cronicarilor de presă pentru calitatea interpretării, care „ar putea face faţă pe scena oricărei metropole mondiale”. Tot în secolul al XIX-lea sunt semnalate trupele române de teatru ale lui Petculescu sau Millo, care susţineau şi spectacole de teatru muzical. Succesele trupelor româneşti au impulsionat înfiinţarea, în 1870, a unei societăţi pentru crearea unui fond de teatru românesc. Prima adunare generală a acesteia a avut loc la Timişoara doi ani mai târziu, prilej cu care a fost prezentată Societatea Filarmonică înfiinţată în 1871. Aceasta a desfăşurat o bogată activitate muzicală, susţinând concerte corale, camerale, simfonice sau vocal-simfonice şi a ţinut legătura cu numeroase societăţi similare sau cu asociaţii corale din centre muzicale europene. În acelaşi an a început construirea noului teatru, a cărui piatră de temelie a fost sfinţită de împăratul habsburgic. Printre cele mai apreciate opere la sfârşitul secolului s-au numărat „Povestirile lui Hoffmann”, „Rigoletto” sau „Bărbierul din Sevilla”. Până în 1899 teatrul german a avut cel mai important rol, dar în urma unui ordin venit de la Budapesta, acesta s-a desfiinţat, locul său fiind luat de un teatru maghiar.

Compozitori bănățeni

Între compozitorii români  care s-au afirmat încă din secolul al XIX-lea se remarcă, în primul rând, Ion Vidu, care, din 1882, a devenit dirijorul Reuniunii române de cântări şi muzică din  Lugoj şi ale cărui lucrări aveau să fie cântate în aproape toate ţinuturile locuite de români. Alături de el, Tiberiu Brediceanu a fost autorul unor lucrări inspirate din melosul popular al acestor ţinuturi, iar Iosif Velceanu, deşi profesor de desen de formaţie, a fost un autodidact în materie de muzică, perfecţionându-se cu muzicieni ai timpului său.

În preajma izbucnirii primului război mondial, Tiberiu Brediceanu şi Valeriu Branişte  au fost împuterniciţi de către Societatea de Teatru Român să înfiinţeze o trupă de teatru românească, iar după Marea Unire primăria a fost cea care a decis să o subvenţioneze. Tot în 1920, în jurul unui nucleu al orchestrei Societăţii Filarmonice, s-a format asociaţia „Amicii Muzicii”, care, pe lângă muzica universală, a promovat intens muzica românească. Tot atunci a venit la Timişoara Sabin Drăgoi, ca profesor la Conservatorul municipal din Timişoara, unde a devenit mai târziu director. Aici a creat cea mai mare parte a lucrărilor sale, care l-au consacrat drept un reprezentant de seamă al şcolii muzicale româneşti de compoziţie. Filaret Barbu a fost şi el unul dintre compozitorii reprezentativi ai Banatului, fiind un nume de referinţă pentru opereta românească. El a fost şi dirijorul corului municipal din Timişoara, dar şi al altor coruri, în anii tulburi care au precedat cel de-al doilea război mondial. Teatrul a fost concesionat companiei de operetă C. Grigoriu, condusă de Maximilian şi Leonard, supranumit „prinţul operetei româneşti”.

După inaugurarea operei române din Cluj, în 1920, aceasta a susţinut, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nu mai puţin de 599 de spectacole la Timişoara, unde au fost organizate adevărate microstagiuni. De altfel, după Diktatul de la Viena, opera clujeană s-a refugiat la Timişoara, unde a inclus în repertoriul său şi lucrări ale unor compozitori bănăţeni. După reîntoarcerea operei la Cluj, golul rămas a fost parţial suplinit de teatrul liric de operetă înfiinţat în 1945 de Octavian Hrabal, iar prin Decretul Regal din 30 martie 1946 a fost înfiinţată Opera de Stat din Timişoara. În acelaşi an, tot prin Decret Regal, lua fiinţă filarmonica timişoreană, cele două instituţii continuând şi astăzi tradiţia muzicală a oraşului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.