Nu ştiu dacă a mai remarcat cineva, dar muzica e o chestie pe cale de dispariţie. Magazinele dedicate exclusiv acestei forme de artă au dispărut unul câte unul, iar cei care au rămas cu „prostul obicei“ de a căuta câte o apariţie discografică printr-un raft au probleme tot mai mari. Cei care ascultă cu adevărat muzică sunt tot mai puţini, căci o bună parte a cetăţenilor ascultă hituri în timp ce îşi plimbă câinele prin parc sau încearcă să vrăjească vreo piţipoancă în vreun club de fiţe în care din boxe bubuie ceva care pare a fi muzică.
Desigur, CD-uri şi DVD-uri se găsesc mai peste tot.
Pe toate gardurile. La benzinăria din afara oraşului sau la unele librării. Ba chiar şi la chioşcuri de ziare. Unde dacă iei Dilema te alegi cu Chopin, la o bucată de Gazeta Sporturilor te procopseşti cu niscaiva Guess Who, iar cu un Jurnalul poţi primi chiar un Nicu Alifantis.
Există cazuri şi mai frumoase. Cumperi o cutie de margarină şi primeşti un CD cu şansonete franţuzeşti. Aşteptăm cu nerăbdare mini DVD-uri strecurate în pachetul de ţigări şi cartoane de ouă care, pe lângă data fabricaţiei, conţin şi o parolă de download pentru un album.
Cultura muzicală a generaţiei în care muzica se cumpără direct pe telefonul mobil e cum e. De aceea nu mai miră pe nimeni că atunci când vine Adelina Pestriţu în oraş se calcă lumea în picioare ca s-o vadă. Iar atunci când la orizont e un concert de jazz, există şapte oameni curioşi de actul artistic. Da, muzica e pe toate gardurile, dar parcă ar fi mai bine să nu fie aşa.
Iarăşi ai dreptate – din păcate … 🙁