Dezvoltarea industrială a Timişoarei, remarcabilă în secolul al XIX-lea şi în anii prosperi ai epocii interbelice, avea la origini o bogată şi tradiţională activitate meşteşugărească. Un atelier de praf de puşcă al cărui administrator era numit de sultan funcţiona încă din secolul al XVII-lea, acesta fiind exportat şi în afara paşalâcului Timişoarei. După ce Banatul a devenit provincie a Coroanei imperiale, numeroase manufacturi cu lucrători calificaţi aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi din alte posesiuni ale Habsburgilor au fost înfiinţate prin grija contelui Florimund de Mercy, pentru a înlocui mărfurile aduse până atunci din Imperiul Otoman.
Încă din 1718 s-a înfiinţat fabrica de bere şi în scurt timp au devenit renumite manufacturile de piele, covoare, hârtie, săpun, aba, pânză, tapiserii sau mătase, a luat fiinţă o fabrică de postav care prelucra cantităţile însemnate de lână din provincie, în cartierul Fabric. Şi mătasea produsă în manufactura timişoreană era de o calitate excelentă, o bucată din acest material fiind dăruită de însuşi împăratul Carol al VI-lea soţiei sale. În acelaşi cartier s-au aşezat meşteşugari care prelucrau argintul, cositorul sau lemnul, pantofari, croitori sau pălărieri.
Expoziție cu produse agricole
Primele fabrici propriu-zise au apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea: tipografii, o fabrică de lumânări, una de creioane şi alta de tutun, o fabrică de cărbune din oase, fabrici de ulei, spirt, lichioruri, oţet, piele şi mai multe mori. În 1850 s-a înfiinţat Camera de Comerţ şi Industrie din Timişoara, iar în 1891, pe o suprafaţă de peste opt hectare, în zona în care astăzi se află Parcul Copiilor şi Parcul Rozelor, s-a organizat o expoziţie de produse industriale şi agricole, cu trei pavilioane dedicate industriei, comerţului şi maşinilor, care a avut ecou în întreaga Europă. Dezvoltarea industrială a oraşului a fost sprijinită, în bună măsură, de primărie, care a asigurat întreprinzătorilor o serie de facilităţi, precum scutiri de taxe şi impozite datorate bugetului local sau atriburea gratuită a unor terenuri pentru construcţii. Alături de fabricile mai însemnate, un rol important continuau să-l joace micii meseriaşi care asigurau toate nevoile locuitorilor.
Fabricile care făceau cinste orașului
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, întreprinderile de textile şi confecţii, încălţăminte sau cele din industria alimentară au ajuns în scurtă vreme renumite deoarece proprietarii acestora se îngrijeau să îşi pregătească angajaţii, Camera de Comerţ şi Industrie acorda burse de studii pentru specializări în străinătate, iar produsele acestora erau apreciate pentru calitatea lor.
Printre cele mai renumite întreprinderi ale vremii se numărau fabrica de pantofi Turul, fabrica de bere, cea de pălării, moara, filatura, fabricile de chibrituri, de rafinărie şi spirt, fabrica de unt sau cea de dulciuri Kandia, abatorul, fabrica de textile, de lanţuri sau cea de trăsuri.
Acestea erau dotate cu instalaţii, maşini şi utilaje moderne, de ultimă generaţie, specialişti foarte bine pegătiţi, multe aveau reprezentanţe în numeroase ţări europene, exporturile acestora erau semnificative şi profiturile pe măsură. La fel de renumite erau micile ateliere ale modistelor, cele de mănuşi, de turnat clopote care aprovizionau întreaga Peninsulă Balcanică, precum şi cele de instrumente muzicale, mai ales piane şi orgi, atelierele de bijuterie, tapiţerie, instrumente medicale, tâmplărie, parchet, curele şi şei, gaz de iluminat şi multe altele.
Cum s-a făcut lumină electrică în vechea cetate
Cu excepţia primilor ani care au urmat războiului şi a celor de criză mondială, industria timişoreană a continuat să se dezvolte până în preajma celui de-al doilea război mondial, pe lângă ramurile tradiţionale remarcându-se acum industria chimică sau cea a materialelor de construcţii. O ramură nouă a fost electrotehnica, în anii interbelici fiind înfiinţate întreprinderi renumite precum Dura, Galvani, Agalux sau Novalux, care produceau baterii, corpuri de iluminat, pile galvanice sau motoare electrice. Iniţiativa privată era cea care stătea la baza acestei dezvoltări dinamice a oraşului, întreprinderile mai vechi s-au extins şi au fost retehnologizate.
Industria Lânii a ajuns să aprovizioneze cu fire de lână fabricile de textile din întreaga Românie, iar fabrica de încălţăminte Turul, care şi-a păstrat vechea denumire, devenise principalul furnizor pentru numeroase familii aristocrate, inclusiv pentru Casa Regală a României. Cea mai mare parte a industriei timişorene continua să funcţioneze cu capital german, maghiar sau evreiesc, o mare parte a profitului fiind transferat peste graniţă. Începând cu anul 1934, Camera de Comerţ şi Industrie a început să organizeze, în luna mai, o săptămână a Timişoarei, pentru a populariza produsele industriei locale, a organizat, periodic, târguri de mostre şi a sprijinit, din fonduri proprii, întreprinderi aflate în dificultate.
Industria devine a statului
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cu toate privaţiunile sale, pierderea unor teritorii care asigurau o sursă de materie primă pentru întreprinderile timişorene, bombardarea oraşului în vara anului 1944, au produs o adevărată criză a industriei timişorene, dar şi a micilor ateliere, multe încetându-şi activitatea în acei ani. Perioada postbelică a însemnat naţionalizarea, la 11 iunie 1948, a marilor întreprinderi şi eliminarea treptată a iniţiativei private, care a fost înlocuită cu economia planificată, controlată de noul stat comunist.
Locul celor 110 întreprinderi naţionalizate la Timişoara a fost luat de întreprinderile de stat, treptat au fost înglobate şi mici ateliere private care n-au intrat sub incidenţa naţionalizării din 1948. În timpul regimului comunist s-au făcut investiţii masive în noi ramuri, precum industria chimică sau cea a construcţiilor de maşini, s-au constituit mai multe zone industriale în oraş dar proasta gestionare a întreprinderilor comuniste a dus la falimentul acestora.
Din vechile fabrici ale Timişoarei au rămas astăzi doar câteva clădiri care fac parte din patrimoniul arhitectural al oraşului, cu atât mai valoroase cu cât în restul Europei imobile de arhitectură industrială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX nu s-au mai păstrat aproape deloc.
Foto: fotomobil.ro
