Zilele acestea mi-am amintit de un vechi banc, foarte popular în vremuri comuniste, despre râma-tată și râma-fiu. La întrebarea progeniturii sale care vroia să știe de ce neamul lor trăiește sub pământ și se târăște când lumea de deasupra e atât de frumoasă, tatăl răspunde demn: „Fiule, patria nu se alege!”
Mi-am amintit bancul mai ales că, din diverse motive, s-a vorbit despre patriotism sau lipsa lui. M-a pus pe gânduri mai ales o remarcă a unui forumist la știrea că un monument istoric din Piața 700, descoperit sub escavatoarele ce construiesc City Business Center, va fi mutat și expus în altă parte. Supărat, omul acuză: asta pățiți pentru că Timișoara nu mai e a timișorenilor. O ușoară urmă de șovinism, ce-i drept, împachetată frumos. Până la urmă, cine sunt adevărații rezidenți ai unei cetăți? Sunt mai „acasă” decât alții cei care s-au născut aici, cei cu buletin de Timișoara? Greu de crezut că în vremurile noastre conceptul de patrie este tradus literalmente, iar în România, mai ales, nuanțele tind să se dilueze.
Observ, astfel, la nația noastră tendința de a ne bate cu tricolorul în piept când trebuie să ne scuzăm pentru ceva, să aruncăm vina pentru eșecuri pe cineva „venit”.
Pentru un popor atât de umil în fața cotropitorilor (chiar și a celor de aceeași naționalitate cu noi) este un paradox al psihologiei. Avem mentalitatea struțului când vine vorba de asumare, și folosim acest pseudo-patriotism ca să găurim asfaltul în care ne băgăm capetele plecate.
Nu și atunci când ar fi însă cazul să fim patrioți. Ultimul exemplu a fost meciul ăla rușinos cu Grecia, când ceea ce le-a lipsit fotbaliștilor noștri, pe lângă altele, a fost o mică doză de patriotism sănătos. Nu banii sunt problema în sportul românesc, ci ambiția, dorința de a fi pe primul loc. Adică, ne lipsește chiar spiritul de sportivitate. Iar cu asta nu poți să duci în lume stindardul țării pe care-l fluturi doar atunci când ai ocazia să înjuri vreo etnie sau vreo categorie socială.
Ciudat e că ne înfășurăm în drapel când amenințăm că ne dăm foc prin fața vreunei prefecturi, dar ne învățăm copiii că în România nu mai e de stat. Îi acuzăm pe guvernanți că vând țara? Noi am pus-o pe tarabă, la răscruce de drumuri, în speranța că o ia gratis vreun călător. Am uitat să ne iubim țara, indiferent că o facem cu acte sau fără, și asta se vede. Nu ne mai merităm nici culorile drapelului – un gri murdar i-ar reprezenta astăzi cel mai bine pe fiii unei țări în care, în ultimii 20 de ani, nu s-au mai născut patrioți.
intr-o tara stramba ca Romania anului 2013, patriotismul ar trebui sa fie interzis. pentru ca cine se crede patriot ar trebui sa iasa imediat in strada.
vi se pare cumva Rosia Montana singurul motiv pentru care ar trebui sa ne luptam cu autoritatile? sunt cel putin cateva zeci de motive mult mai serioase pentru care ar trebui sa fim in strada in fiecare zi, pentru ca patriotism fara demnintate nu se poate!
multe porcarii am luat de la amerecani: droguri,crime,sex…nesiguranta trecatorilor noaptea chiar daca pe strada e lumina, spre deosebire de siguranta femeilor ce lucrau in 3 schimburi pe vremea lui nea Ceasca ,dar un pic de patriotism nu de pe vremea celui amintit mai inainte ca sa nu fiu catalogat ca nostalgic ci macar ca al amerecanilor ,nu putem spera.