Sindicatul sponsorilor care fac evenimente frumoase

Oricine are curajul de a pune pe roate un eveniment mai măricel sau un festival în Timişoara, ştie că pe lângă diverse fiţuici care atestă faptul că eşti în regulă din partea oficialităţilor (aprobări, avize, bilete fiscalizate etc) ai nevoie şi de „parteneri“. Carevasăzică, sponsori. Volens – nolens, pici într-un domeniu în care realizezi cât ai bate din palme că vechea meteahnă cu „pile, cunoştinţe, relaţii“ funcţionează din plin. În varianta ideală, primeşti bănuţi de la autorităţi. N-ai nevoie de prea multe chestii pentru asta. Doar de cineva barosan care să-ţi facă lobby acolo unde trebuie. E bine să ştii că politicienii care conduc destinele acestui oraş  nu se pricep nici la această chestiune. Drept urmare, dacă reuşeşti să intri „pe felie“ e mană cerească. În momentul în care cineva acolo sus te iubeşte intri într-o combinaţie cu multe zero-uri în coadă, care te asigură pentru cel puţin atâta timp cât politicianul respectiv e în funcţie. Poate şi după, căci şacalii nu se muşcă între ei. Uneori.

Dacă nu reuşeşti să intri pe felia asta, îţi mai rămâne varianta să apelezi la oamenii  din celălalt sindicat. Adică reprezentanţii firmelor de ţigări, băuturi alcoolice sau energizante, felia asta a produselor care îşi fac reclamă pe la concerte sau petreceri. Ajungi la „şeful“ pe partea de vest a produsului cutărică – care se plimbă într-o maşină de firmă spectaculoasă şi se crede buricul Câmpiei de Vest a României – şi iniţiezi discuţii.

Prezinţi tone de proiecte, descrieri, target, planuri detailate ale spectacolului. Vorbeşti ore întregi la telefon şi îţi expui argumentele. Primeşti asigurări că proiectul tău e beton şi va fi susţinut cu siguranţă. Urmează perioada de „analizare“ a proiectului. În care nu mai auzi nimic de la omul cu pricina. Uşor – uşor intri în panică, căci se apropie vertiginios data evenimentului şi răspunsul ferm întârzie să apară. Cu câteva zile înaintea evenimentului, sau îndeajuns de târziu ca să nu mai poţi apela la altcineva, primeşti răspunsul. Reprezentantul firmei cutărică îţi comunică într-o manieră extrem de amabilă că pentru anul în curs nu mai există fonduri. În cel mai fericit caz, te alegi cu un sfert din suma cerută. Te miri oleacă, fiindcă ştii exact cum stă treaba cu banii care trebuiesc tocaţi  Ştii că „sponsorul“ aruncă jdemii de euro pe evenimente aiurea. Şi înţelegi încet – încet, că nici aici n-ai sorţi de izbândă, dacă nu faci parte din sindicat.

Realizezi într-o clipită, că dincolo de o aparentă stare de concurenţă, reprezentanţii sponsorilor de acest fel din oraş sunt înglobaţi în mai marele sindicat al „Yes-man-ilor“. Pricepi că planurile de marketing ale acestora pentru susţinerea scenei locale sunt simple baliverne. Drept urmare, renunţi şi la varianta asta. Şi pui la cale un eveniment fără pile. Mizezi pe susţinerea publicului, carevasăzică pe biletul de intrare. Dai una sau mai multe gherle şi ajungi la concluzia că în oraşul ăsta nu merită să faci evenimente cu ştaif. Îţi vine să dai de toţi pereţii cu oamenii ăştia din sindicatul sponsorilor care fac evenimente frumoase în Timişoara. Nu e nici asta o rezolvare, căci chiar dacă pleacă unul din sindicat, întotdeauna sunt alţi cinci pretendenţi care să-i ia locul.