În Timişoara medievală, educaţia copiilor se făcea în sânul familiei, dar mai ales cu ajutorul preoţilor ştiutori de carte, puţini fiind cei care ajungeau să studieze la renumite universităţi europene, aflate mai ales în spaţiul central-european. Pentru localnici, învăţământul se rezuma la cunoştinţe elementare de scris, citit şi socotit, necesare pentru activităţile pe care le desfăşurau, precum şi la cântare şi religie, dar documente care să se refere explicit la modul de însuşire a acestor cunoştinţe nu s-au păstrat. În timpul stăpânirii turceşti sunt menţionate şcoli musulmane a căror menire era aceea de a asigura atât o educaţie elementară, cât şi de a pregăti slujbaşi pentru administraţie, dar existau şi învăţători pentru populaţia creştină a cetăţii.
După ce oraşul a trecut sub stăpânirea austriecilor, Curtea vieneză a fost preocupată de educarea populaţiei şi a întemeiat încă din 1718 o şcoală catolică pentru copiii coloniştilor aduşi la Timişoara, care s-a extins treptat în cursul secolului al XVIII-lea. În 1725 s-a deschis o şcoală latină iezuită, gimnaziul piarist transferat de la Sântana în 1786 a funcţionat, cu mici întreruperi, până în 1948 şi existau, de asemenea, mai multe şcoli particulare. Acestea au fost cele mai reprezentative instituţii de învăţământ ale veacului respectiv, în care s-au format elitele celui următor.
Cum se împărțea educația
La liceul piarist au studiat elevi aparţinând tuturor confesiunilor şi etniilor, numărul elevilor români crescând treptat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest liceu a devenit, în deceniile următoare, una din cele mai importante instituţii de învăţământ ale oraşului şi era vizitat de personalităţi de vază aflate în oraş. Între anii 1908-1912, ordinul piarist şi municipalitatea au construit o nouă şcoală şi biserică, care astăzi fac parte din patrimoniul arhitectural al oraşului.
Locuitorii ortodocşi, români şi sârbi, aveau şcoli proprii şi un centru de pregătire a învăţătorilor şi preoţilor ortodocşi. Treptat, învăţământul s-a laicizat şi a fost organizat pe baze noi, planurile de învăţământ au început să cuprindă cunoştinţe ştiinţifice, folositoare pentru ocupaţiile locuitorilor cetăţii. Un rol important l-a avut Teodor Iancovici de Mirievschi, numit în 1773 director al şcolilor româneşti şi sârbeşti din Banat, care a ocupat această funcţie până în 1782, când a plecat în Rusia. El a elaborat „Regulae directivae”, un regulament şcolar pentru Banat aprobat de Maria Tereza în 1774, care a stat la baza dezvoltării planului pentru „organizarea şcolilor triviale în Banat”. Acesta cuprindea reguli privitoare la pregătirea învăţătorilor, materiile de învăţământ (citirea, scrierea, religia), dispoziţii pentru traducerea unor cărţi şi manuale şi numeroase alte recomandări. Învăţătorii erau numiţi în slujbă după ce promovau un examen şi li se interzicea să se ocupe cu meşteşugurile sau comerţul.
Școală pentru toți
Regulamentul şcolar „Ratio Educationis” din 1777 punea accent pe învăţământul elementar, egal pentru toţi, care să ofere un minimum de instrucţie şi în care pregătirea se făcea fără a se ţine seama de neam, confesiune sau stare socială.
În 1780, Iancovici de Mirievschi înainta un raport în care arăta că a îmbunătăţit abecedarul prin introducerea unor texte cu conţinut moral, compuse de el, care îndemnau la supunere şi ascultare, şi încă cinci poveşti de influenţă iluministă. Iancovici era şi un susţinător al menţinerii ceaslovului şi psaltirii în şcolile elementare româneşti şi sârbeşti, folosite la învăţarea cititului, considerând că acest lucru va fi pe placul părinţilor şi îi va îndemna să-şi lase copiii la şcoală.
În paralel, a continuat să funcţioneze şi învăţământul confesional, care a avut, la rândul lui, un rol important la răspândirea ştiinţei de carte. Şcoala de băieţi din Timişoara, care a funcţionat până aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, a pregătit sute de învăţători, la fel ca şi şcoala normală, iar seminarul ortodox şi cel romano-catolic au pregătit preoţii respectivelor confesiuni. La jumătatea secolului al XIX-lea, s-a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la liceul piarist, unde a predat cărturarul Simion Mangiuca.
Adunarea învățătorilor și ziarul „Albina”
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după încheierea dualismului austro-ungar, s-a impus o legislaţie şcolară maghiară, cu o vădită tendinţă de maghiarizare a învăţământului, defavorizaţi find mai ales elevii români. O nouă lege a învăţământului a fost promulgată în 1868, potrivit căreia confesiunile, comunităţile şi societăţile publice aveau dreptul de a înfiinţa şcoli şi de a stabili limba de predare, dar trebuiau să asigure baza materială a acestora.
În şcolile înfiinţate de stat, limba în care se învăţa era maghiara. Legile ulterioare au restrâns şi mai mult predarea în limbile materne şi au urmărit transformarea şcolilor confesionale în şcoli de stat, această tendinţă culminând cu legea Appony din 1907. În această perioadă au început să se organizeze reuniunile învăţătorilor români confesionali, iar în 1872 a avut loc, la Timişoara, o adunare a învăţătorilor ortodocşi din protopopiatele banatice, a cărei organ de presă a fost ziarul „Albina”. Aceasta şi-a propus să promoveze cultura poporului şi să contribuie la îmbunătăţirea stării materiale a învăţătorilor, prin înfiinţarea fondului de pensii.
În 1882, la iniţiativa primăriei, s-a înfiinţat o şcoală de meserii, iar în 1894 o şcoală de comerţ. În Timişoara mai funcţiona un gimnaziu real, mai multe şcoli erau sprijinite de diverse fundaţii, care susţineau şi elevii săraci, astfel încât, la începutul secolului XX, Timişoara se număra printre oraşele imperiului cu un nivel ridicat de instruire. Acum s-au înfiinţat şi şcoli pedagogice, de ucenici, şcoli civile pentru băieţi şi fete, iar şcolile confesionale şi-au continuat activitatea.
Educația interbelică
Dacă până în 1918 nu exista în Timişoara nicio şcoală de stat în limba română, imediat după unirea cu Regatul României, Consiliul Dirigent a decis să înfiinţeze mai multe licee româneşti: liceul de băieţi C.D. Loga, liceul de fete Carmen Sylva sau şcoala comercială, iar prin legea învăţământului din 1924 era garantată gratuitatea învăţământului şi funcţionarea şcolilor de stat în limba maternă pentru toate etniile conlocuitoare. În anii interbelici existau în Timişoara şase licee, dintre care unul german-maghiar şi altul evreiesc, trei şcoli normale, două şcoli de comerţ dintre care una izraelită, un conservator comunal, o şcoală de arte şi meserii şi mai multe şcoli industriale, dintre care una pentru fete. După primul război mondial şi înfăptuirea României Mari, au început şi demersurile pentru înfiinţarea unei universităţi timişorene, iar prin Decretul Regal semnat de Regele Ferdinand la 11 noiembrie 1920, a luat fiinţă Şcoala Politehnică din Timişoara.
Articol binevenit. Felicitări!