În Timişoara, ca în întregul Banat, au convieţuit de-a lungul secolelor mai multe comunităţi etnice şi religioase. În lumea satelor mai ales, tradiţiile şi credinţele, transmise din generaţie în generaţie, aveau cel mai de seamă rol în sistemul de valori, erau o adevărată zestre spirituală care a fost prea puţin atinsă de schimbările aduse de progresul economic timp de veacuri. Astăzi, multe obiceiuri ale comunităţilor rurale au dispărut, au fost date uitării ori sunt mult simplificate dar marile sărbători creştine şi Anul Nou, comune etniilor din Banat, şi-au păstrat importanţa şi semnificaţia până în zilele noastre iar în zonele cu populaţie amestecată s-au făcut simţite interferenţele culturale.
În Banat, alături de români, s-au aşezat sârbi veniţi în nordul Dunării în mai multe etape, cu datini specifice etniei lor. În secolul al XVIII-lea au fost aduşi colonişti din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cunoscuţi sub numele de şvabi, care şi-au conservat şi perpetuat modul de viaţă din locurile lor de baştină până după cel de-al doilea război mondial. Maghiarii au venit mai ales după instaurarea regimului dualist, având, la rândul lor, propriile obiceiuri. Tradiţiile specifice s-au păstrat, religia fiind o importantă modalitate de menţinere a identităţii etnice, dar în acelaşi timp s-au stabilit şi legături interetnice, mai ales când aceleaşi sărbători aveau date diferite în calendarul religios şi părinţii erau de confesiuni diferite, copiii fiind învăţaţi să respecte obiceiurile fiecărei religii.
Odinioară, o dată cu postul Crăciunului, când începea şi anul bisericesc, viaţa şi obiceiurile în sat se schimbau cu totul.
Începea o perioadă mai liniştită atât în viaţa de familie cât şi în cea a comunităţii iar în cele şase săptămâni de post ale ortodocşilor, aceştia se spovedeau şi se împărtăşeau. Deşi mai scurt, de doar patru săptămâni, postul Crăciunului era respectat şi de catolici. Nu se mai făceau nunţi, nu se organizau dansuri, petreceri, spectacole sau alte distracţii dar sărbătorile de iarnă erau întâmpinate cu mult fast. Postul catolicilor începea cu Adventul iar şvabii şi maghiarii obişnuiau să împletească o cunună din cetini de brad, împodobită cu nuci şi conuri de brad aurite, funde roşii şi patru lumânări, aprinse pe rând, în fiecare duminică, până la Crăciun. În unele sate, în prima zi de Advent, se rupea căte o crenguţă dintr-un pom fructifer, se punea în apă, într-o odaie încălzită, iar dacă aceasta înflorea până la Crăciun, era sfinţită de Bobotează şi pusă apoi în grajd, pentru a ocroti animalele.
Prima mare sărbătoare a iernii, Sfântul Nicolae (Nikolaus, „Nikläßchen” la şvabi, Mikulás la maghiari), pe 6 decembrie, era aşteptată mai ales de copii. Tinerii şvabi se costumau în „Niklo”, care umbla pe străzi însoţit de „Krampus”, îmbrăcat în cojoace negre cu un lanţ deasupra de care atârna un clopot de vite. Aceştia strigau în faţa fiecărei case, întrebând dacă sunt primiţi pentru a-i pedepsi pe copiii neascultători. Cei mici puneau în geam ghetele curăţate pentru daruri, iar alături, farfurii cu mere, nuci şi dulciuri, pentru a-l îmbuna pe Moş şi pe drăcuşorii pe care-i aşteptau cu sentimente amestecate, căci darurile erau primite doar de cei care fuseseră cuminţi, în timp de copiii neascultători erau daţi pe mâna lui Krampus şi erau altoiţi cu nuieluşa. Astăzi, acest obicei a dispărut, dar copiii primesc daruri de Moş Nicolae.
Sursa foto banaterra.eu
Sarbatori Fericite! Asa sa ne ajute Dumnezeu!