”Mai întâi de toate, trebuie să evităm a opune din nou ”societatea” ca abstracție, individului”, scria Karl Marx. Noi, și când nominalizez mă refer la factorii noștri de decizie, uităm de individ, dar și de puterea lui.
Iar când vorbim de cultură, o luăm razna. Ce e cultura? Cine o face? O entitate care și-a spus ”interculturală”, în timp ce festivaluri de anvergură internațională sunt silite să se amâne, sau nu primesc finanțare pentru că nu-s destul de ”culturale”? Câți specialiști pe bune sunt chemați să gândească o strategie necesară într-o comunitate care se auto-proclamă culturală? Ce specialiști? Până la urmă nu vreau decât să pun niște întrebări la care fiecare să își răspundă singur.
Mai deunăzi, o soprană pe care am ascultat-o deseori și care mi-a adus zâmbetul pe buze cu prestații strălucite și ingenioase m-a făcut să înțeleg cât de disperat e actul cultural la noi. Toată lumea chibițează cu numele Dianei Pap pe buze, pentru că, vezi Doamne, și-a dat pantalonii jos și s-a postat pe o toaletă aruncată în stradă. Nimic mai mult decât un protest cultural. Diana mi-a vorbit despre cum nu mai suportă nepăsarea. Despre cum s-a săturat de artiști care fac compromisuri pe scenă, doar ca să fie acolo, despre cum, nereacționând la nedreptate sau mizerie, ne facem părtași.
