La intersecţia străzilor Alba Iulia cu V.V. Delamarina se află aşa-numita „Casă cu atlanţi”, unde se mai pot vedea două ţevi de tun turceşti, folosite, după uzanţele vremii, ca „martor” la casele mari. . Ele au fost îngropate aici o dată cu construirea casei, în urmă cu peste un veac şi jumătate, de Persida Stoicovici, născută Makri. După ce austriecii au ocupat Timişoara, au fost păstrate mai bine de jumătate din tunurile turceşti, care reuşeau să distrugă, la distanţe mari, poziţiile de apărare ale inamicului, uşurând astfel misiunea trupelor pedestre şi a cavaleriei, căci artileria era foarte preţuită de otomani, într-o vreme în care nici o armată din Europa nu-i dădea atâta importanţă. Din cele 260 de tunuri ale cetăţii, doar 120 aveau pe ele pajura austriacă, restul provenind din arsenalul otoman. Cu timpul, acestea au fost scoase din uz şi folosite, după uzanţele vremii, ca „martori” la casele mari. Casa cu atlanţi a fost donată ulterior bisericii ortodoxe sârbe, care, în semn de mulţumire, a montat pe peretele aflat sub poarta de intrare o placă de marmură pe care sunt menţionate detalii legate de casă. Până aproape de sfârşitul secolului trecut, sub poarta de intrare se mai aflau urme din vechiul pavaj, din bucăţi de lemn de stejar, dar acestea au fost scoase când s-a betonat intrarea.
„Copacul de fier” şi legendele sale
Tot un „martor” de casă e considerat a fi şi cunoscutul „copac de fier”, montat în alveola casei de pe str. Proclamaţia de la Timişoara nr. 3, numită în acea vreme Siebenbürger Gasse. În anii comunismului, copacul, un monument care dă oraşului o notă distinctă, a fost rebotezat „pomul breslelor”, denumire improprie, deoarece nu există nici un indiciu că el ar fi reunit mai multe bresle. Denumirea iniţială nu convenea însă noii puteri, pe motiv că amintea de Garda de Fier sau Crucea de Fier. Clădirea a fost construită în 1752 de brutarul Leopold Kayser, dar copacul a fost amplasat aici mult mai târziu, în 1828, după cum indică data de pe bara metalică a pomului. Astfel de copaci mai sunt cunoscuţi în câteva oraşe maghiare şi la Bratislava, însă prototipul acestora se află la Viena, pe Kärtner Strasse, fiind menţionat încă din secolul al XVI-lea. Copacul de la Timişoara se numără printre cei cu dimensiuni mari, trunchiul de copac având o înălţime de 2,25 metri, şi are multe similitudini cu originalul vienez. „Copacul de fier” este un trunchi de gorun, care se ramifică în două braţe în partea superioară şi are mai multe cioturi. El a fost învelit în tablă de fier moale iar în el sunt înfipte mai multe cuie şi ţinte de fier şi aramă, de diferite dimensiuni şi forme, unele ornamentale, având iniţiale cu litere aparţinând exclusiv alfabetului latin şi care, potrivit unor supoziţii, e posibil să fi aparţinut calfelor din breasla fierarilor sau lăcătuşilor.
Potrivit tradiţiei, calfele de fierar care treceau prin Timişoara obişnuiau să-şi imortalizeze prezenţa în oraş bătând câte un cui în copac.
Acesta este fixat în zid cu ajutorul unei centuri de fier forjat, prinsă în perete cu nişte belciuge. Unul dintre acestea fusese închis cu un lacăt de fier, fără nici un orificiu pentru cheie, dar se spune că a dispărut pe la sfârşitul anilor ’50, când, după unele informaţii, ar fi ajuns în Uniunea Sovietică. Actele de vandalism au continuat şi în anii ’80, când mai multe cuie au fost smulse din trunchi. De-a lungul timpului, au circulat mai multe legende privitoare la originea copacului. Potrivit uneia dintre ele, casa era un han pentru calfele aflate în trecere prin Timişoara şi fiecare dintre acestea şi-a imortalizat călătoria bătând în copac câte un cui care, adesea, avea gravate iniţialele sale.
După o altă versiune, copacul era un însemn al breslei fierarilor, care reţinea ucenicii şi nu-i elibera decât după ce aceştia se obligau să caute, timp de un an, cheia care putea deschide lacătul, lucru imposibil, deoarece acesta nu era prevăzut cu un orificiu de deschidere. O altă legendă spune că la Timişoara se aflau îngropate mai multe comori iar găsirea lor era condiţionată de descoperirea cheii care putea deschide lacătul copacului. Ipoteza cea mai plauzibilă este însă că acest copac era un „semn” de casă, după moda acelor timpuri, pentru identificarea şi înfrumuseţarea acesteia. Deşi clădirile din Timişoara erau numerotate încă din secolul al XVIII-lea, la începutul secolului al XIX-lea încă se obişnuia folosirea unor elemente decorative originale şi impozante, atât în scop ornamental, cât şi pentru recunoaştere.
Se presupune că cel care şi-ar fi ales drept „semn” al casei acest copac, a fost negustorul timişorean de origine aromână Andrei Trandafir, proprietar al clădirii între anii 1827 şi 1832. Se pare că într-una din călătoriile lui de afaceri a văzut la Viena pomul de fier şi a comandat unul asemănător pentru casa lui meşterului timişorean Moritz Heim. Ajuns în avansată stare de degradare, copacul a fost restaurat în anii ’90 iar lacătul dispărut a fost refăcut după modelul exemplarului de la „casa cu lacăt” din Arad. Originalul a fost expus în expoziţia de bază a Muzeului Banatului iar în alveola casei a fost amplasată o replică identică cu originalul. Replica a fost făcută în totalitate după vechile tehnici, în copac fiind bătute aproximativ 2.000 de cuie, a căror poziţionare din original a fost în întregime respectată.
Casa cu axa de fier
O altă casă cu un element specific de identificare este aşa numita „casă cu axa de fier”, aflată vizavi de palatul dicasterial, în Piaţa I.I.C. Brătianu, construită tot în secolul al XVIII-lea.
Bazarul
În vecinătatea casei cu „copacul de fier” se află palatul Dejan (Deschan), clădire cunoscută în anii mai recenţi sub numele de „bazar”. Ea a fost ridicată între anii 1734-1735 de Johann Anton de Jean, unul din cetăţenii de vază ai Timişoarei, de origine franceză, care, pentru meritul de a fi luptat împotriva turcilor, a fost înnobilat de Maria Tereza în 1744, primind numele de Deschan de Hansen. În 1802, corpului de clădire dinspre actuala stradă Proclamaţia de la Timişoara i s-a mai adăugat un etaj iar faţada a fost refăcută în stil neoclasic, fiind considerat, la vremea respectivă, cel mai frumos palat din Timişoara. În jurul anului 1830, la primul etaj era amenajat un cazino pentru protipendada oraşului dar şi pentru oaspeţii de vază ai acestuia. Ulterior, palatul Dejan a mai fost cunoscut sub numele de „casa Scherter” iar în anii comunismului, aici s-a înfiinţat „bazarul” oraşului.
