În Ucraina au avut loc, în ultima săptămână, cele mai sângeroase evenimente de pe bătrânul continent după ruperea fostei Iugoslavii, iar evenimentele au semănat izbitor, pe alocuri, cu „loviluția” din România de acum mai bine de 24 de ani.
S-a tras pe stradă, s-a tras din clădiri, s-a tras în protestatari, s-a tras în forțele de ordine. Și, în multe cazuri, nimeni nu știe exact cine a tras. Cunoaștem sentimentul. Îmi pare rău, dragi ucraineni de bună credință, dar nu veți afla prea curând cine a tras acele focuri de armă care au rămas încă neidentificate.
Noi așteptăm de aproape un sfert de secol.
Mijloacele de comunicare în masă sunt pline de informații care mai de care mai interesante, în așa fel încât realitatea e greu de distins chiar și pentru cei care se află în miezul evenimentelor. S-a auzit de titușki, grupuri de tineri bătăuși plătiți să încingă spiritele în puncte cheie și aflați sub protecția forțelor de ordine. S-a scris că reprezentanții unui grup politic radical luptă nu pentru apropierea de Uniunea Europeană sau Rusia, ci doar în speranța că ar putea prelua ei puterea. S-a auzit până și de un batalion de parașutiști atacat lângă Kiev. Internetul geme de informații și conspirații.
Dar nimic din toate acestea nu contează. Contează doar că la final, când se trage linie, vom constata că au murit sute de oameni nevinovați și nenumărate vieți au fost distruse, totul pentru ca niște băieți deștepți (cei mai deștepți) să-și rearanjeze piesele pe tabla asta mare de șah în care trăim.
