Știți ce mă enervează? Oamenii ăia care au mereu atitudinea aia de „dar mie ce-mi iese?”. Şi nu mă refer la locul de muncă, acolo regulile sunt un pic diferite, deși cei care au atitudinea menționată nu scapă de ea nici acolo, tot timpul te lasă cu impresia că-ți fac o favoare prin faptul că-și fac meseria.
Știți despre cine vorbesc, e tipul ăla care nu-și curăță niciodată zăpada din fața casei, ăla care nu cedează niciodată locul pe scaun unei persoane în vârstă sau ăla care ţine cu o echipă (din orice sport) doar pentru rezultate. Ăla care n-ar participa nici mort la o acţiune gen „Let’s do it, Romania!”.
Decât dacă alţii ar aduna deşeurile, iar el le-ar vinde la reciclat.
Sau când se strâng bani pentru ceva, orice, o chetă, şi sunt destui oameni implicaţi, încât omul care strânge banii poate „palma” un „comision” fără ca ceilalţi să bage de seamă. Despre acea persoană vorbesc. Sau ăla care, dacă vede pe cineva căzând pe strada, scoate telefonul să filmeze, nu să sune la 112. Vă asigur că aceşti oameni există, sunt printre noi. Şi, sub o formă sau alta, se manifestă.
Probabil unul dintre ei e tipul ăla de la AJPIS Timiş care, subtil ca un elefant într-un magazin de porţelanuri, cerea unei subalterne favoruri sexuale pentru ca aceasta să-şi păstreze locul de muncă. Da, pare a fi genul „da’ mie ce-mi iese?”. Şi, cine ştie, poate unui procuror o să-i iasă un dosar rezolvat frumos de adăugat la CV.
… aveţi perfectă dreptate. Aş mai adăuga la această „categorie” şi pe cei cărora li se solicită „semnătura” de către un vecin, în vederea obţinerii unor aprobări pentru „orice” ( în virtutea unor legi idioate), referindu-mă la condominiile ce presupun vecinătate. „Da’ mie ce-mi iese” dacă-ţi dau semnătura ?