TIMIŞOARA UITATĂ Palatul Baroc, locul care a găzduit cele mai importante feţe...

TIMIŞOARA UITATĂ Palatul Baroc, locul care a găzduit cele mai importante feţe regale ale Europei. Când a fost construit şi prin ce transformări a trecut

2
DISTRIBUIȚI

palat barocEdificiul, care domină Piaţa Unirii şi este cunoscut sub numele de „Palatul Baroc”, înglobează, în colţul din dreapta, fosta clădire a Oficiului Minier, cea mai veche construcţie din piaţă, care exista deja în 1733, numită ulterior Casa Camerală Veche şi Cancelaria Administraţiei Ţării Banatului. Construcţia, proiectată de un arhitect al cărui nume nu este cunoscut, a fost extinsă în 1754, acesta fiind anul din care existenţa ei este atestată în mod oficial. În 1786  avea deja dimensiunile actuale, cu subsol, parter şi două etaje iar între 1885 şi 1886 a fost mansardată de arhitectul Jacob Klein, care a realizat şi feroneria. Cele două porţi sunt, de asemenea, realizări remarcabile ale barocului vienez. În prezent, clădirea este cunoscută sub numele de „Palatul Baroc”, după stilul arhitectonic în care a fost construită. De-a lungul timpului, palatul a găzduit guvernatorii austrieci militari şi civili ai Banatului, iar apoi conducerea comitatului Timiş până în 1848. În perioada 1849-1860, aici şi-a avut sediul conducerea Voivodinei Sârbeşti şi a Banatului Timişan, iar între 1861 şi 1918 din nou conducerea comitatului Timiş. Împăratul Iosif al II-lea a fost găzduit în palat în 1767, când a stat câteva zile la Timişoara, iar  în 1872, Zsigmond Ormós l-a avut ospete pe împăratul Franz Josef, în aripa în care se găseau camerele comitelui. După această vizită, împăratul i-a trimis medalia Sfântului Ştefan, iar pictorul Elek Szamossy, bun prieten cu comitele, a pictat un portret al acestuia în care Zsigmond Ormós poartă medalia. Cu prilejul vizitei făcute la Timişoara în 1923, Regele Ferdinand şi Regina Maria au locuit, la rândul lor, în camerele de oaspeţi ale palatului. Mai multe personalităţi muzicale cunoscute au susţinut de-a lungul anilor concerte în sala festivă a palatului. După unire, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, clădirea ridicată de habsburgi a fost sediul prefecturii judeţului Timiş-Torontal, între 1944 şi 1958 a găzduit comenduirea trupelor sovietice, iar după plecarea acestora aici a funcţionat  facultatea de medicină veterinară. Din anii ’80 a aparţinut Muzeului Banatului, care a deschis primele săli de expoziţie ale secţiei de artă. Clădirea, parţial restaurată, găzduieşte, în prezent, muzeul de artă, inaugurat în anul 2006.

Zonă pentru oamenii avuţi

Alături de biserici şi de clădirile administrative, în Piaţa Unirii s-au construit multe case civile, burgheze, care nu existau pe planul cartierului Cetate din 1754, dar erau construite în 1758. Pe un plan din anul 1828, sunt indicaţi şi mai mulţi proprietari ale acestora. Au fost case ridicate de locuitorii cei mai înstăriţi stabiliţi în cetate, piaţa, ca centru religios şi administrativ, fiind una din cele mai importante zone ale acesteia. Multe case au suferit reparaţii majore după asediul din 1849, iar o parte din ele au fost etajate la începutul secolului XX, după ce s-a renunţat la obligaţia de a construi case cu un singur cat, pentru a le proteja de eventuale bombardamente. O nouă restaurare a faţadelor, în bună parte după imagini de epocă, precum şi a întregii pieţe, s-a făcut la începutul anilor ’80, de către arhitectul Şerban Sturdza.

O farmacie de un secol

Pe aceeaşi latură cu palatul baroc, se află clădirea în care a funcţionat fosta farmacie „La Crucea de Aur”.


Prima casă de pe acest amplasament avea parter şi etaj şi este menţionată în anul 1758, iar în anul 1828 clădirea aparţinea lui Peter Zivkovich. Actualul edificiu a fost proiectat şi construit de Székely László şi de arhitectul Arnold Merbl, pe cheltuiala lui Salamon Brück şi a fost dat în folosinţă în 1911. Farmacia, înfiinţată în urmă cu peste un veac, există şi astăzi şi păstrează vechiul mobilier.

Următoarea clădire, din Piaţa Unirii nr. 2, este fosta casă Lazarovits. În 1752 aici exista o casă cu parter şi etaj care aparţinea maistrului sticlar Mathias Simon iar în 1828 era proprietatea lui Lazar Lazarovits. În anii interbelici construcţia a fost supraetajată cu două nivele şi o mansardă iar faţada a fost refăcută în stil eclectic la începutul anilor ’80.

Şi casa alăturată, iniţial cu parter şi etaj, a fost şi ea menţionată pe planul cetăţii din 1746, iar în 1752 era tot proprietatea lui Mathias Simon. În 1828 ea aparţinea Elisabetei Dádány şi încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea aici se afla o ospătărie faimoasă, numită „La elefant” iar mai târziu, celebra cafenea Wendt. Clădirea cu un singur cat a fost supraetajată iar atunci când piaţa a fost amenajată, au fost îndepărtate vechile ornamente ale faţadei, care a dobândit o înfăţişare în stil eclectic, cu elemente baroce. În secolul trecut, casa a devenit sediul trustului de construcţii.

Ospătării, hanuri, cafenele

Pe latura nordică a pieţei, prima casă cunoscută pe amplasamentul unde astăzi se află imobilul cu nr. 6, exista în 1758 iar în 1828 aparţinea lui Johann Palekutsevny. În 1840 era cunoscută aici ospătăria „La Soarele de Aur” şi era o casă în stil baroc. La începutul secolului XX, când aparţinea firmei Weiss, casa a fost refăcută în stilul care s-a impus în epoca respectivă. Clădirea mai este cunoscută sub numele de „Casa cu lei” sau „casa comercială Weiss-Grünbaum”.

Alături de aceasta s-a aflat casa brutarului Leopold Kayser, care era în şantier în 1752. În 1828 era proprietatea lui Andreas Constandinovich iar în 1854 aici funcţiona  croitoria Anton. Clădirea a fost cunoscută mai ales sub numele „La cei Şapte Principi Electori”, după hanul cu 36 de camere pe care l-a adăpostit şi de care au rămas legate numeroase povestiri. Ulterior, hanul s-a transformat în hotel iar în jurul anului 1900 fusese amenajată şi o cafenea. În 1923 adăpostea o tipografie şi o societate cooperatistă.

Casele canonicilor

Următoarele patru case sunt cunoscute sub numele de „Casele canonicilor”, care au fost ridicate în 1758. Potrivit tradiţiei, acestea au fost construite pentru adăpostirea canonicilor Episcopiei romano-catolice de Cenad, care se mutase la Timişoara. Până după 1844 toate cele patru case cu un etaj alcătuiau o singură clădire, cu o faţadă unitară, în stil baroc austriac, refăcută după asediul din 1849 în stil clasicist. În spaţiile de la parter au funcţionat mai multe prăvălii şi ateliere. Prima dintre case aparţinea, în 1828, lui Johann Szervinatz şi a adăpostit ospătăria „La trei Husari”, menţionată în 1847 iar în 1852 exista aici o fabrică de oţet. În cea de-a doua clădire, cunoscută sub numele de casa Koszta Nica, este menţionată, în 1828, ospătăria „La Balotul din Ardeal” iar în casa Krautvaschel, ultima dintre cele patru clădiri, au funcţionat în prima jumătate a secolului al XIX-lea ospătăriile „La Regele Greciei” şi „La Struţ”. Tot în „casele canonicilor” s-a aflat, la începutul secolului trecut, sediul asociaţiei avocaţilor, magazinul Wiesz, redacţia publicaţiei „Délmagyarorsyági Közlöny”.

Sediu bancar

Casele din dreapta domului existau la începutul secolului al XIX-lea dar nu este cunoscut nici proiectantul acestora, nici anul exact al construcţiei. Actuala clădire aflată pe latura estică a pieţei, în continuarea domului catolic, a fost etajată în 1904 după proiectele arhitectului Székely László şi a fost banca economică a Ungariei de sud, iar după 1920, bancă şvăbească iar următoarea e cunoscută sub numele de Casa Prenner.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.