Pe latura vestică a Pieţei Unirii, unde se află catedrala ortodoxă sârbă, existase la începutul secolului al XVIII-lea, pe locul vechilor fortificaţii, o biserică de lemn ortodoxă, cu hramul Sf. Gheorghe, care a ars în 1728.
Actualul lăcaş de cult a fost zidit între anii 1744 şi 1748, prin grija episcopului sârb Gheorghe Popovici, în bună parte cu ajutorul donaţiilor primite de la credincioşi. Existenţa a două biserici episcopale, una catolică şi alta ortodoxă, care delimitează piaţa, este cu atât mai remarcabilă cu cât denotă un spirit de toleranţă destul de neobişnuit înainte de mijlocul veacului al XVIII-lea.
Biserica episcopală rasciană, cu intrarea de pe strada E. Ungureanu, a fost construită în stil baroc, la care s-au adăugat mai târziu elemente clasiciste, şi a fost declarată monument istoric în 1964. Cele două turnuri, care au fost înălţate între anii 1791-1792, adăpostesc cinci clopote. Remarcabilă este atât faţada dinspre strada Ungureanu, cât şi interiorul bisericii. Vechiul iconostas, realizat de celebrul pictor bisericesc Ştefan Teneţchi, a fost înlocuit cu unul sculptat de Mihailo Ianici între anii 1833 şi 1836, iar cele şase icoane ale altarului şi altele din interiorul bisericii au fost pictate de cunoscutul pictor de biserici Constantin Daniel, între 1838 şi 1843. Iconostasul a fost aurit de Alexander Tapferer în 1839, iar pictura bolţii a fost realizată de Ştefan Alexici.
Intrarea în curtea bisericii se face pe o poartă monumentală, străjuită de un zid cu coloane masive şi cu grilaj de fier. Din 1865, când biserica ortodoxă română a ieşit de sub tutela celei sârbeşti, biserica este doar catedrală ortodoxă sârbă, cu hramul Înălţarea Domnului. A fost restaurată în 1906, apoi în 1962-64, în 1982-83, când a fost refăcută întreaga piaţă, iar ultima restaurare a fost terminată în 2007. În cele două secole şi jumătate de existenţă a bisericii, numeroase personalităţi ale lumii ortodoxe române sau sârbe au participat la slujbele care s-au ţinut aici, iar în cripta bisericii sunt adăpostite osemintele a şapte episcopi şi 21 de ctitori ortodocşi.
Vicariatul sârbesc
Alături de biserică se află palatul episcopal sârbesc.
Clădirea, cu parter şi etaj, a fost ridicată între anii 1745 şi 1747 de episcopul ortodox Gheorghe Popovici, pentru a fi reşedinţă episcopală şi sediul şcolii rasciene. După despărţirea ierarhică a bisericii ortodoxe române de cea sârbă, palatul a revenit episcopiei ortodoxe sârbe, iar după primul război mondial, sârbii ortodocşi din Banatul românesc au fost conduşi de arhierei-administratori numiţi de biserica ortodoxă sârbă, cu acordul statului român.
În timpul regimului comunist, fosta episcopie sârbă a devenit vicariat. Între anii 1905 şi 1906, faţada a fost remoledată de arhitectul Székely László, dar planurile originale ale palatului se mai păstrează şi astăzi în arhiva episcopiei. Noi elemente decorative, specifice arhitecturii sârbeşti, au fost adăugate faţadei în 1911. O nouă restaurare a acesteia a avut loc în 1983, o dată cu toate celelalte clădiri din piaţă.
În palat se află o bogată colecţie muzeală, alcătuită din obiecte de cult, valoroase colecţii bibliografice şi de artă religioasă din secolele XVII-XIX, icoane, gravuri şi portrete, multe fiind opera unor artişti de referinţă pentru arta religioasă ortodoxă a Banatului. Nu mai puţin valoroase sunt biblioteca şi arhiva fostei episcopii.
Casa comunităţii ortodoxe
De cealaltă parte a bisericii se află o clădire ridicată între 1821-1824, care a aparţinut comunităţii ortodoxe. O construcţie figura şi pe planurile cartierului Cetate din 1752, dar nu era cea actuală. Planuri mai exacte ale fostei clădiri, aflată în careul rascian mărginit de piaţă şi actualele străzi Gh. Lazăr, E. Ungureanu şi gen. E. Grigorescu, există din anii 1786-1788, clădirea respectivă fiind folosită de credincioşii ortodocşi români şi sârbi.
Vechea clădire a fost dărâmată prin anul 1812, iar în 1828 comunitatea ortodoxă a construit-o pe cea actuală. Noul edificiu, cu două etaje, a fost ridicat în stil cazarmă, cu o curte interioară, şi avea apartamente de închiriat. Aici au locuit şi personalităţi importante ale oraşului; prin 1847 este menţionată familia baronului Duca, de origine macedo-română, care a jucat un rol de seamă în istoria locală, iar între anii 1921 şi 1925, politicianul şi juristul şvab Kaspar Muth.
Cei mai mulţi locatari au fost creştini de rit ortodox. Spaţiile de la parter erau închiriate unor firme importante, în 1853 fiind cunoscute nu mai puţin de nouă prăvălii. La despărţirea bisericii ortodoxe române de cea sârbă, edificiul a rămas în proprietatea celei din urmă. Faţada iniţială a fost realizată în stil neoclasicist, dar cu prilejul restaurării din anii ’80, acesteia i s-a adăugat un fronton de acoperiş în stil baroc austriac.
