Despre copilul abandonat, România, şi protestul pe care îl aştept

Weekendul trecut am luat parte la protestul împotriva exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice. În stradă, circa 100 – 200 de oameni. Eu, sinceră să fiu, nu m-am mirat de numărul extrem de mic de participanţi. Nu pentru că sunt mai bună sau mai deşteaptă ca alţii, dar sunt mult mai cinică. Am ajuns acasă şi am văzut titlul de ştire: „5.000 de bicilişti la pedalarea Verde pentru Biciclete”. Şi raportul mi s-a părut just. 100 de oameni care luptă pentru ca acei 5.000 să aibă plăcerea de a se plimba în aer curat.

Eu nu îi judec, nu îmi permit și chiar mă bucur că oamenii fac mișcare în aer liber. Fiecare îşi petrece duminica aşa cum doreşte. Dar poate că nu ar fi rău să facem raportul dintre plăcerile de moment şi acţiunile cu efect pe termen lung. Culmea, e că acei 100 – 200 sunt numiţi hipsteri drogaţi, oameni care nu au ce face duminica, nemulţumiţi şi, nu în ultimul rând, idioţi care nu ştiu că deciziile se iau de mult mai sus. De ce? Pentru că se îmbracă nonconformist, iar asta pentru noi românii înseamnă că sunt proşti, drogaţi, iar dacă mai au şi tatuaje sau cercei, clar, sunt nişte infractori.

Desigur noi ştim din fragedă pruncie că haina îl face pe om. Zi de zi vedem politicieni la costum cu un aspect impecabil care ne mint, dar tot mai credem cu tărie că haina buna merge în mână în mână cu inima bună sau verticalitatea morală.

Vestimentaţia e un semn de respect de sine, iar a te respecta pe tine însemnă să fii aşa cum simţi tu. La noi în ţară însă nu se poate, trebuie să fii cum zic alţii, că ei ştiu mai bine ca tine. Ambalajul bate esenţa pentru că aici pute a rahat şi ca să nu o luăm razna e musai să bucurăm ochiul. Dar destul despre haine. Să lăsăm ipocriziile la o parte. Tuturor ne vine măcar o dată să ieşim în stradă, să protestăm. Că nu o fi pentru gaze de şist sau Roşia Montană e una, dar poate că am ieşi pentru salarii mai mari, pensii mai bune pentru bunicii noştri, condiţii decente în şcoli pentru copiii noştri, respect, linişte – tot tot ceea ce ne face să vrem să plecăm dincolo să splăm buzile. Dar nu o facem. De ce? Nu ştim nici noi foarte bine.

Ni s-a spus că opinia noastră nu contează, ei tot cum vor ei fac şi noi nu ne-am mai obosit să le arătăm că suntem mulţi şi nedreptatea ne doare rău. I-am crezut pe cuvânt. Bârfa și răutatea au devenit noile forme de protest, de refulare care nu ajută să o ducem de pe o zi pe alta, în vreme ce divertismentul de proastă calitate de la TV ne ţine ca suzeta pe copii, cu gura închisă şi într-o stare de bine temporar.

Să vă spun că la noi în ţară s-a murit degeaba pentru libertate în 89? Ar sări cititorul să mă înjure şi pe bună dreptate. Ce ştie una care avea trei ani atunci? Cum să îmi permit să spun aşa ceva? RISC! De peste 20 de ani încoace de bună voie renunţăm la libertatea noastră, la dreptul nostru de a spune, de a simţi, de a ieşi în stradă, de a ne iubi ţara, dar ne enervăm când ni se spune adevărul: că nu avem pentru că nu ne pasă. Îi cerem României salarii mari, condiţii bune de trai, îi cerem să fie frumoasă şi prosperă, dar am uitat să o iubim, să îi dăm și noi ceea ce merită. Suntem exact ca nişte părinţi care şi-au abandonat copilul, dar îndrăznesc cu un tupeu maxim să îl dojenască atunci când a eşuat, când e lipsit de maniere şi prost pentru că a crescut fără dragostea lor. Personal, aștept cu nerăbdare ziua în care o să protestăm împotriva nesimţirii, a nepăsării, a laşităţii, a prostiei, a hoților, căci fără de ele, dragii mei, nu am avea atâtea şi atâtea motive să ne plângem de milă.