Sărbătoarea umanității

Am cunoscut puțini oameni atinși de har. Vorbesc de inspirația aceea atribuită divinității care-i face pe unii dintre noi să sfideze moștenirea darwinistă, arătându-ne chipul lor pătruns de o calitate rară astăzi – cumințenia ființei. Sunt oameni care lucrează la puritatea sufletului lor nu doar de sărbătorile religioase, ci o adoptă ca stil de viață. Nu mă gândesc neapărat la oameni ai bisericii, și nici măcar la oameni ai bisericii noastre.

Au trecut mai bine de 2000 de ani de când creștinismul a prins rădăcini în Europa. Religia nu mai guvernează viețile oamenilor așa cum o făcea chiar și acum vreo 100 de ani, ceea nu e neapărat rău.

Alegem, azi, în cine să credem și cât de des să mergem să-i adresăm un cuvânt. O mutație ciudată a avut loc însă în această transformare, cel puțin la noi. Credința a ajuns, la fel ca multe altele, o marfă de consum, în multe cazuri de ambele părți ale altarului. De sărbători, de Paști sau de Crăciun, includem mersul la biserică la fel cum punem cozonacul pe lista de cumpărături. Sincer acum, la ce vă gândiți când vă dă părintele împărtășania? Dar el? Respectăm, din inerție, un contract între noi și o clădire. Uităm că tradiția pascală presupune nu doar o abținere de la carne (oricum, e la modă), ci și o reflecție asupra existenței.

Tocmai de aceea, că tot luăm o pauză de la cursa secolului pentru câteva zile, să ne gândim măcar pentru câteva minute la oamenii binecuvântați. Sunt preoții în haine simple, care cinstesc în fiecare zi iluminarea – fie că e Dumnezeul fizic, fie și simplul fapt că spiritul a câștigat în fața cărnii. Sunt artizanii imaginii, prin care sinceritatea bună se revarsă peste noi și ne schimbă pentru totdeauna. Sunt creatorii muzicii, iar sunetele lor sunt hrană pentru inimi. Ei ne aduc Cuvântul scris. Iar asta este dovada că, pe undeva, în procesul devenirii noastre, am devenit conștienți de propria umanitate.