„Zece mai va fi de-a pururi / Sfântă zi, căci ea ne-a dat / Domn puternic ţării noastre / Libertate şi Regat”, sunt versuri care, de la venirea în ţară a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, în 1866, și până la abdicarea forţată a M.S. Regele Mihai, erau pe buzele românilor în ziua sărbătorii naţionale, şi nu numai.
Ziua de 10 mai nu semnifica doar aducerea pe tronul ţării a unui domn dintr-o casă domnitoare a Europei, respectându-se astfel dorinţa adunărilor ad-hoc din 1857, atât pentru a se pune capăt luptelor interne pentru putere cât şi pentru întărirea sprijinului diplomatic pe plan extern, ci şi proclamarea independenţei faţă de Imperiul Otoman şi încoronarea primului rege după ridicarea României la rang de regat.
Această zi de mare sărbătoare naţională, în Vechiul Regat până la 1918 iar apoi în întreg Regatul României Mari, era iubită de toţi românii, căci venirea lui Carol ca principe ereditar reprezenta voinţa naţiunii, iar principele, şi mai apoi regele Carol şi-a îndeplinit cu prisosinţă, de-a lungul celor 48 de ani de domnie, jurământul rostit la sosirea în ţară: „În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ am devenit român, iar mâine soldat de va fi nevoie; voi împărtăşi cu românii soarta cea bună şi soarta cea rea”. El şi-a pus întreaga viaţă în slujba noii sale patrii pentru a răspunde chemării unui popor care i-a încredinţat destinele sale şi, în baza constituţiei votate după scurt timp, a inaugurat un regim de monarhie constituţională. Domnia sa a însemnat instituţionalizarea unui regim parlamentar modern, organizarea partidelor politice, o stabilitate a instituţiilor, o amplă campanie de modernizare a ţării în care s-au făcut simţite din plin influenţele civilizaţiei apusene, a fost o epocă de propăşire culturală, o epocă în care interesele ţării erau mai presus de orice.
Jurământul pe Evanghelie
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, liberalul I.C. Brătianu a avut sarcina de a-l aduce în ţară pe tânărul principe Carol, care se trăgea dintr-o ramură a familiei domnitoare din Prusia şi se distinsese ca ofiţer în armata prusacă. Asupra lui se oprise alegerea românilor, care l-au acceptat în urma unui plebiscit. Prinţul a călătorit incognito până la Turnu Severin, sub un nume fals, deoarece trebuia să străbată Imperiul Austriac, care nu agrea înscăunarea unui domn de origine prusacă pe tronul Principatelor Române.
A ajuns în ziua de 10 mai la Bucureşti, unde a fost întâmpinat de peste 30.000 de oameni, care i-au făcut o primire fastuoasă. Primarul capitalei, Dimitrie Brătianu, i-a prezentat prinţului pe o pernă de mătase roşie cheile capitalei, după care a fost primit la mitropolie de mitropolitul Nifon. În aceeaşi zi, cu mâna pe Evanghelie, prinţul a depus în faţa parlamentului jurământul: „…Jur de a păzi legile României, de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului”.
„Asta-i muzica ce-mi place!”
Încă de la începutul domniei, principele Carol era decis să câştige independenţa ţării, chiar dacă o bună parte a clasei politice şi a elitei intelectuale din acei ani era, nu fără temei, destul de rezervată, pe motiv că tendinţele expansioniste ale ruşilor reprezentau un pericol mult mai mare decât cel turcesc. În urma ostilităţilor militare pe care Poarta Otomană le declanşase pe linia Dunării în 1877, după ce guvernul român încheiase un acord cu ruşii, domnitorul socotise că a venit momentul pentru îndeplinirea acestui deziderat; după cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său, „Nu mai puteam rămânea privitori impasibili; nu voiam să fim trataţi ca provincie turcească… Acum, armata mea are frumosul rol de a se bate pentru o idee”.
Răspunzând unei interpelări făcute de deputatul Nicolae Fleva în ziua de 9 mai, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „…„suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, după care parlamentul a votat o moţiune prin care lua act de ruperea legăturilor cu Poarta.
Moţiunile votate de cameră şi senat aveau să intre în vigoare şi să dobândească un caracter oficial a doua zi, după semnarea şi promulgarea lor de către domnitor.
10 mai 1877, ziua în care, la palatul domnesc, principele Carol a fost proclamat domn suveran neatârnat, a devenit şi ziua independenţei României. Mai târziu, domnitorul avea să afirme că „proclamarea independenţei n-a făcut poate impresie plăcută cabinetelor europene, deoarece noi ne-am luat azi singuri ceea ce probabil voiau alţii să ne dea mai târziu. Iară tocmai asta voiam noi să prevenim”.
Independenţa a fost apoi câştigată şi pe câmpul de luptă, pe care principele nu l-a părăsit nici o clipă pe toată durata operaţiunilor de război. „Asta-i muzica ce-mi place”, avea să spună Carol când a auzit primele bubuituri ale tunurilor româneşti care bombardau Vidinul. Convins de domnitor de necesitatea cuceririi independenţei, I.C. Brătianu mărturisea, cu prilejul proclamării acesteia: „Numai credinţa absolută, iubirea reciprocă şi neclintită între Suveran şi popor pot asigura viitorul României, ne pot da tuturor tăria de a lupta în orice vicisitudine pe care ea ar avea a trece”.
Coroana de oţel
După încheierea războiului, noul statut al României a fost recunoscut prin congresul de pace de la Berlin, în 1878, iar trei ani mai târziu, în 14 martie 1881, parlamentul României a votat proclamarea regatului, noua titulatură fiind conformă cu statutul de independenţă absolută a ţării. Ridicată la rang de regat, România devenea egală în rang cu cele mai multe ţări europene dar festivităţile încoronării au fost amânate pentru data de 10 mai, tocmai pentru a întări semnificaţia acestei zile.
În 10 mai 1881, când se împlineau 15 ani de la urcarea sa pe tronul României, Carol I s-a încoronat ca rege al României cu o coroană făcută din oţelul unui tun cucerit la Plevna, iar pentru regina Elisabeta s-a făcut o coroană din aur. Cu o zi înainte, cele două coroane fuseseră sfinţite la Mitropolie, iar a doua zi, după ce regele şi regina s-au închinat în faţa icoanelor, în prezenţa a mii de oameni, a avut loc solemnitatea încoronării.
Mistificările republicane
În comparaţie cu alte zile „istorice” celebrate sau nu în mod conjunctural, în funcţie de interesele politice ale momentului, ziua de 10 Mai continuă să aibă parte de o soartă nedreaptă, în ciuda multiplelor sale semnificaţii istorice, care nu pot fi denaturate sau uitate. Oficialităţile de astăzi ale României continuă să ignore importanţa acestei zile şi să o treacă sub tăcere, aşa cum s-a întâmplat de la instaurarea regimului comunist şi a republicii, cu ajutorul tancurilor sovietice.
După abdicarea forţată a Regelui Mihai, monarhia şi meritele acesteia au fost eliminate din istoria românilor, iar adevărul legat de unele evenimente a fost denaturat. Petru Groza a hotărât ca ziua independenţei să fie sărbătorită pe 9 mai, legând-o de ziua victoriei forţelor aliate, cu precădere a armatei sovietice, asupra Germaniei, tocmai pentru a o rupe de sărbătoarea dinastiei. Cucerirea independenţei de stat a fost asociată cu armata roşie „eliberatoare”, care a ştirbit integritatea ţării şi a impus un regim de obedienţă umilitor.
Manipularea regimului comunist, perpetuată şi în zilele noastre, a fost atât de eficientă, încât ziua independenţei e socotită şi astăzi de mulţi ca fiind 9 mai. Înfăptuiri majore din istoria ţării, legate de monarhie, nu pot fi trecute sub tăcere şi ignorate iar cuvintele rostite, cu ani în urmă, de Corneliu Coposu, par să sune profetic: „Am credinţa, şi cu ea mă voi duce dincolo, că România va păşi pe calea democraţiei numai prin monarhie”.
