Sunt simultan bucuroasă, dezgustată şi mirată, iar în rândurile care urmează o să vă spun şi de ce. Subiectul ăsta îmi umbă prin minte de câteva săptămâni, mai exact de la debutul a ceea ce eu numesc cea mai urâtă campanie electorală din cariera mea. De până acum.
Sunt obosită. Şi ştiu că îmi veţi spune că asta e treaba mea, să muncesc şi să umblu de colo colo, că pentru asta iau bani. Fără îndoială aveţi dreptate. Alţii poate mi-ar spune că demisionez, să merg în altă parte. Ar fi şi asta o opţiune, dar nu în România. Pentru că în ţara asta ceea ce ne oboseşte şi ne mănâncă zi de zi nu e un loc anume de muncă , nu sunt condiţiile proaste de trai, nu, nu e Băsescu şi, da, aţi ghicit, nu e nici Ponta.
Ceea ce ne mânâncă puţin câte puţin din suflete, lăsând urme vizibile pe trup, e lupta pe care toţi o dăm împotriva nesimţirii, a sfidării, a nedreptăţilor de care zi de zi avem parte şi faţă de care încă nu am învăţat să fim indiferenţi.
Ne doare şi mai tare că nu sunt puţine dăţile când ne vărsăm nervii pe cei dragi pentru că suntem agasaţi de nesimţiţi care nu contează, dar cărora le punem în palmă linştea noastră. Vă dezamăgesc! Nu am găsit o soluţie, dar am găsit o piesă, o mică piesă, o minciună pe care părinţii noştri ne-o servesc, nu din răutate, ci pentru că e placa cu care şi ei au crescut. O mare mare minciună care ne ţine ca pe struţ cu capul în pâmânt, numai că noi încasăm cu drag şi şuturi în fund.
Ni se spune că respectul se câştigă. Cum se câştigă? Câte jigniri trebuie să îndur ca un necioplit să îmi vorbească frumos? De câte ori să merg la vot să pun ştampila pe nişte nume care se dovedesc a fi păpuşi cu aţă mânuite de aceiaşi politicieni de pe vremea lui Ceauşescu? Câte ore e bine să aştept un politican să vină la o conferinţă ca să mă respecte? De câte ori e bine să nu pun întrebări deranjante ca să nu mi se răspună urât? Domnilor!!! Banii se câştigă, iubirea se câştigă, încrederea se câştigă, nu şi respectul. Pentru că respectul ţine de educaţie, de cei şapte ani de acasă pe care interlocutorii noştri îi au sau nu îi au.
Prea inteligent articol pentru timisoreni domnisoara
In 2010 preşedintele PNL Crin Antonescu i-a cerut premierului Emil Boc să facă depolitizarea reală a instituţiilor, să nu mai numească „striperi, textilişti, domnişoare de palmares”, primul-ministru replicându-i că propune un pact pentru stabilitatea funcţiei publice.
Ce înseamnă asta domnule prim-ministru? Să nu mai puneţi striperi directori la cultură, să nu mai puneţi textilişti directori la Aeroportul Timişoara, să nu mai puneţi tot felul de domnişoare de palmares mari directoare în România, cam asta înseamnă depolitizare”, a afirmat preşedintele PNL.
In 2010 directorul aeroportului din Timişoara, PDL-istul Cornel Sămărtinean, fost comerciant de textile, a gestionat catastrofal o situaţie de urgenţă.Directorul aeroportului, Cornel Sămărtinean, s-a contrazis în declaraţii, găsind o scuză în faptul că nu a mai avut de-a face cu asemenea situaţii, fiind numit în funcţie de puţină vreme. Astfel, în decurs de 15 minute, directorul a prezentat trei scenarii diferite. În fiecare dintre ele a fost amintit alt număr de avioane ameninţate de presupusul terorist.
din prima fraza rezulta ca ai luat prima muxx. la mai mare!