Noapte bună, Timişoara, oriunde te-ai afla!

Deşi n-ar mai trebui să mire pe nimeni, zilele trecute am avut parte de o nouă confirmare a faptului că publicul timişorean care savurează muzica e unul cât se poate de „aparte“. Se înghesuie la evenimente care au parte de PR şi marketing agresiv. Desigur, pentru unii contează şi cine vine la evenimentele astea. Pentru alţii contează şi ce fel de muzică este. O categorie tot mai mică este aceea a celor din tagma  connaisseurs, care chiar vin cu urechile din dotare şi ştiu să asculte. Marţea trecută, melomanii timişoreni au avut parte de un eveniment deosebit, alături de trei maeştri ai chitării, olandezul Thomas Zwijsen şi americanii Glenn Roth şi Ben Woods, la Molly Mallone. Evenimentul care a avut parte de intrarea liberă şi a fost mediatizat aşa cum se cuvine (e drept, fără mash-uri imense la Mall) n-a reuşit să strângă prea mulţi spectatori. Culmea este că prin barurile vecine din zona Unirii existau o serie de „melomani“, care n-au catadicsit să-şi mişte partea dorsală la acest eveniment. Desigur, se prea poate ca faptul că programarea concertului în timpul săptămânii să nu fi fost o alegere prea fericită pentru organizatori. Dar nu s-a putut altfel, căci cei trei chitarişti se aflau în plin turneu european. Care a avut singura oprire din România, la Timişoara.

Dincolo de publicul „civil“ m-aş fi aşteptat ca la faţa locului să dau nas în nas cu o şleahtă consistentă de muzicieni timişoreni. Ştiţi voi, ăia care blamează faptul că prin oraşul nostru nu se întâmplă nimic. Şi că e greu să educi publicul local. Desigur, se prea poate ca mulţi dintre ei să fi fost ocupaţi în seara cu pricina. Unii cu turnee naţionale, alţii cu repetiţii, alţii cu butonarea telecomenzii.

Indiferent din ce motive absentează de la concertele colegilor de breaslă (mai mult sau mai puţin plauzibile), muzicienii suferă de sindromul acela de „mi-s fălos că-s artist“. Care are ca şi consecinţă directă faptul că nu e de bon ton să te afişezi la concertele altora. Probabil există explicaţii pentru această atitudine, dar mie sincer îmi scapă. Mă refer aici la explicaţiile coerente. Cert este că „boala“ asta nu e deloc nouă. Revenind la concert, rând pe rând, cei trei muzicieni au beneficat de aplauze cât se poate de sincere. Şi au demonstrat – dacă mai era cazul – că artiştii străini sunt în mare parte mult mai modeşti decât confraţii lor de prin ţărişoara noastră. S-au bucurat de public, au cântat piese proprii dar şi cover-uri. De-alde Judas Priest, Iron Maiden, Ronnie James Dio sau chiar Adele. O altă posibilă cauză pentru care publicul nu s-a îngrămădit la acest eveniment deosebit este aceea că băieţii ăştia n-au apărut „pe sticlă“. N-au concurat nici la Vocea României, n-au apărut nici la MasterChef şi fac pariu că nu-şi pun statusuri pe Facebook cu „bună dimineaţa prieteni“. Dincolo de toate, episodul ăsta nu e defel singular şi ilustrează pe deplin ipocrizia care s-a extins în toate domeniile posibile din ţara noastră. Drept urmare, am să închei cu o adaptare a celebrului citat din serialul Midnight Caller, dedicată tuturor melomanilor de carton: Noapte bună, Timişoara, oriunde te-ai afla!