Mă sperie oamenii care se învârt în jurul axei și uită să se emoționeze. Și-au tăiat singuri venele prin care le curgea energia bună, se învârt, se învârt și nu mai știu nici ei de ce o fac. Nici măcar nu mai știu ce-i emoționează și mai ales nu își amintesc de ce ar avea nevoie de emoții. În mod cert amețesc. Totul e programat în ei. Acționează mecanic. Telefonul sună, dimineața devreme. Deschid ochii: baie, periuță electrică de dinți, cafea, poate mic dejun, mașină, job, birou, internet, șef idiot. Teistețe. Oamenii aceștia nu mai zâmbesc. Nici ei nu știu de ce.
Unii și-au făcut bloguri în care își scriu frustrarea legată de nefericirile lor, sau au la dispoziție psihologi plătiți cu sume fabuloase de companiile multinaționalele, care opt ore pe zi, la program, îi pot consilia dacă îi apucă un gest suicidal. Unii sună. Își spun la telefon frustrarea, păsul, oful, li se pare că viața e mai bună post-mărturisire, se reîntorc în cutia lor și refac circuitul înapoi. Acasă nici nu mai știu că au un partner căruia i-au promis ”la bine și la rău”, bla, bla, toată povestea, abia zâmbesc. Salut. Cum a fost azi? Bine. Punct. Oboseală. Dezumanizare.
Uită-te pe stradă. Uită-te în jur.
Mi-a povestit cineva de un curs de arhitectură pentru copii din clasele primare, în care aceștia sunt învățați să redescopere mersul pe stradă. Sunt învățați să umble cu ochii deschiși larg, să observe ce e în jur, să asimileze și să compare, să se emoționeze.
Tu când ai făcut ultima data un exercițiu–plimbare la tine în cartier?
Până și cel mai anost loc de blocuri are poezia lui, dacă știi să privești. Dacă o faci cu sufletul. Dacă zâmbești. Dacă percepi detaliile. Detaliile fac totul. Dacă nu mă crezi deschide larg ochii și uită-te pe stradă la o geantă fake de la Vuitton. Și dacă nu știi să faci diferența uită-te cu atenție. Ceva îți dă cu virgulă. Ai înțeles corect.
În general îmi vine să spun că neemoționați oamenii sunt urâți și jalnici. Nu am să spun asta. Nu am voie să judec.
