La fiecare început de vară, ne luăm singuri la palme. Nicio problema, e ceva normal, oamenii se autoflagelează din timpuri imemoriale în încercarea lor de a mai câștiga câte o bătălie în războiul cu unul dintre cei mai perfizi inamici ai speciei: țânțarul.
De când am ieșit din peșteri, am descoperit cum putem folosi focul și am devenit specia dominantă pe acest mic Pământ, am diminuat, treptat, pericolele care ne scurtau viața.
Ne-am organizat în sate, orașe, metropole, iar sălbăticiunile care ne băgau frica în oase cu un singur răget nu mai sunt un pericol. În schimb, dacă atunci când ești pe cale de a ațipi, liniștit și confortabil în patul tău, auzi un zumzăit subțire pe la ureche, liniștea ta s-a terminat. Aprinzi becul (așa cum aprindeam în alte timpuri torțe), pui mâna pe un plici sau un ziar rulat (așa cum altă dată luam bâta sau sulița) și pornești la luptă.
Nu-s absurd să-mi închipui că un oraș sau o zonă poate scăpa în totalitate de țânțari. Însă și diminuarea numărului de inamici contează, se „simte” atunci când stai seara afară, vara, și te pălmuiești doar de două – trei ori, și nu de treizeci.
Țânțarii ne mănâncă de-o lună, dar CJT abia săptămâna asta a aprobat banii pentru dezinsecție. Probabil mai durează puțin până se pun în mișcare rotițele pentru a porni efectiv operațiunea. Războiul e deja pierdut.
comfortabil !?