Orașul florilor, al civilizației, al Revoluției, al evoluției, tehnologiei și, în general, al vestului. Timișoara este o mostră de occident într-o țară parcă de abia ieșită de sub teroarea și uniformizarea comunistă. O fi chiar așa? Dincolo de faptul că urbea de pe Bega deține multe dintre calitățile sus enumerate, este acest oraș doar ceea ce ne place să pară? Dacă ne luăm după politicieni, mai ales când e campanie electorală, în Timișoara nu doar că umblă câinii cu covrigi în coadă, dar aici IQ-ul mediu al populației este undeva aproape de cel înregistrat de Einstein, oamenii sunt mai frumoși și mai înțelepți decât în basmele lui Ispirescu.
Timișoara are, însă, și o față nevăzută.
De fapt, impropriu spus nevăzută. Pentru că e un chip hidos în fața căruia preferăm cu toții să închidem ochii. Interlopi, clanuri, droguri, prostituție, pedofilie, sclavism. Există toate în jurul nostru, se întâmplă în fiecare zi, pe unele dintre aceste personaje dubioase care “fac legea în oraș”, le vedem chiar și asociate cu figuri politice, ba chiar fiind cotizanți în campanile electorale ale acestora. Ar fi exagerat să spunem că astfel de grupări au acaparat orașul, însă există anumite zone și locații pe unde își duc veacul, e mai bine să le ocolești.
Timișoara nu e doar orașul panseluțelor mov și galbene, al teraselor cochete și al intelectualilor avizi de jazz, ci și locul preferat al maneliștilor abonați la chermezele clanurilor țigănești și la cluburile unde distracția se lasă cu lupte cu săbii sau împușcături. Citim, aproape în fiecare zi, de percheziții ale mascaților la diverse grupări infracționale, multe dintre ele cu legături în sfera politică și administrativă, și parcă tot nu credem că se întâmplă lângă noi. Orașul are două fețe: una pe care o vedem cum e și una pe care o vedem cum vrem să fie.
