TIMIȘOARA UITATĂ Istoria bisericilor din Fabric. Ce lăcaș de cult se află pe fostul curs al canalului Bega

Două biserici din cartierul Fabric continuă istoria unor lăcaşe de cult mult mai vechi, care, din considerente edilitare, au dispărut la începutul secolului trecut.

Biserica greco-catolică din Fabric

În Fabric, pe o străduţă aflată peste drum de fabrica de bere, se află o biserică mică şi sobră, construită în stil baroc provincial austriac, al cărei hram este „Naşterea Maicii Domnului”. Construită între anii 1764 şi 1765 şi refăcută în secolul al XIX-lea, a fost iniţial o biserică parohială romano-catolică, fiind donată greco-catolicilor în 1906, după construirea „domului mileniului” din Piaţa Romanilor.

După ocuparea Timişoarei de armata lui Eugeniu de Savoya, episcopia română a trecut sub jurisdicţia bisericii sârbeşti, iar o parte a românilor s-au unit cu Roma. Greco-catolicii avuseseră o altă bisericuţă în apropiere, construită în 1770, care ajunsese foarte şubredă atunci când au primit biserica romano-catolică. Vechea biserică a fost preluată de primărie şi demolată dar oraşul a sprijinit repararea bisericii atribuite greco-catolicilor. La sfârşitul lunii noiembrie 1906, lăcaşul a fost sfinţit de episcopul unit de Lugoj, Vasile Hossu, care punea în piatra altarului un document în care consemna: „Noi… am consacrat această biserică parohială din Timişoara-Fabric întru Onoarea Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, a născătoarei de Dumnezeu, care este hramul acestei Biserici, aşezând în Trapezul Altarului părticele din moaştele Sfântului Martir Teogen, primite… de la Biserica Apostolică din Roma”. La rândul lui, primarul oraşului, Carol Telbisz, scria, printre altele: „Timişoara… predă această biserică înnoită şi reparată, în baza hotărârii unanime din 27 februarie 1905…”.

Biserica are un plan dreptunghiular şi o absidă în formă de potcoavă, iar faţada este dominată de un turn scund cu ceas, acoperit cu tablă, mărginit de două frontoane baroce. Poarta bisericii este protejată de un ancadrament cioplit în piatră, încheiat într-o boltă de forma unui segment de cerc, care datează din secolul trecut. Deasupra intrării se află o fereastră ovală iar pe axele laterale, elementele de decor constă în mai multe ferestre oarbe. Amvonul original, de culoare albă-aurie, a fost conservat aproape intact, fiind singura piesă păstrată din mobilierul liturgic baroc al bisericii. Iconostasul datrează din anii 1910-1920, iar pictura interioară a fost realizată în ultimul deceniu al secolului trecut de fraţii Millthaler din Arad, cunoscuţi pictori de biserici. În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, biserica a trecut în folosinţa comunităţii ortodoxe şi a fost retrocedată greco-catolcilor după 1990.

Biserica ortodoxă din Fabric

Pe vremea când Bega curgea pe actuala stradă Andrei Şaguna din Fabric, lângă actualul pod care leagă cartierul de drumul Lugojului se afla o biserică ridicată în anul 1826, în locul unei bisericuţe medievale.

Ridicarea vechii biserici cu hramul „Sf. Ilie” a început în 1825, într-o piaţă despre care legenda spune că a fost însemnată de Dumnezeu sau, după altă versiune, de Sfântul Ilie. Era însă un loc în care, în zilele de duminică şi de sărbătoare, se întâlneau enoriaşii din Fabric.

Românii obţinuseră dreptul de a-şi zidi o biserică proprie încă din 1818, de la împăratul Francisc I. În urma colectei lansate la Timişoara şi în satele din jur, s-au strâns fonduri pentru înălţarea lăcaşului de cult iar meşterii din cartier s-au angajat să lucreze gratuit două zile pe săptămână pentru ridicarea construcţiei. Aflată tot sub jurisdicţie sârbească, biserica a fost construită după planurile protopopului Vasile Georgevici, în stilul arhitectonic obişnuit al bisericilor ortodoxe din Banat, fiind sfinţită în 1826, de sărbătoarea Sfântului Ilie.

Jurisdicţia bisericească sârbă asupra ortdocşilor români a durat până în 1865, când avut loc despărţirea ierarhică a celor două biserici de rit ortodox. Până atunci, românii ortodocşi din Timişoara au stat sub ascultarea episcopilor sârbi, care îşi aveau sediul la Timişoara. Biserica a fost frecventată până în anul 1909, când s-a hotărât demolarea ei. Această decizie a fost luată atunci când s-a făcut regularizarea cursului Begăi şi au dispărut canalele adiacente, noul curs al râului urmând să treacă chiar prin biserică. Tot atunci s-a hotărât şi construirea podului peste Bega, iar după ce primăria a demolat biserica pe cheltuiala sa, pe locul acesteia a fost ridicată o cruce de piatră pe care scria: „Crucea aceasta a fost pusă aici în anul 1928, pe locul altarului bisericii ortodoxe române demolată în anul 1913”.

Cu acordul parohiei, tot primăria s-a angajat să construiască o biserică ortodoxă nouă, până la suma de 60.000 de coroane. Planurile au fost executate de arhitectul timişorean Ion Niga, care s-a inspirat din stilul arhitectonic al catedralei mitropolitane din Sibiu, iar construcţia, în stil bizantin, a fost ridicată de Josef Ecker jr. Lucrările au început în anul 1911 şi cum noua biserică s-a ridicat pe vechea albie a Begăi, fundaţia acesteia s-a adâcit până la cinci metri. În 1912, când biserica era înălţată, a început amenajarea interiorului, lucrările fiind definitivate în vara anului 1913.

La vremea respectivă, noua biserică „Sf. Ilie” era cel mai încăpător lăcaş de rugăciune al ortodocşilor români din Timişoara, unde, ani la rând, s-au săvârşit Te Deum-urile aniversare şi paradele militare. Picturile au fost realizate de cunoscutul meşter bănăţean Ion Zaicu iar sculptura şi tâmplăria au fost executate de fraţii Nistor şi Iosif Busuioc din localitatea cărăşeană Berlişte, cunoscuţi maeştri în arta bisericească bănăţeană. Sufletul întregii acţiuni a fost protopopul Traian Putici din Fabric, care a reuşit să vadă biserica terminată cu puţin înainte de moartea sa. În 1929, biserica a fost vizitată de Miron Cristea, primul patriarh al României.