TIMIȘOARA UITATĂ Şcolile speciale înființate acum mai bine de 100 de ani. Cum au apărut institutele pentru nevăzători și pentru surdo-muți GALERIE FOTO

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, la Timişoara s-au înfiinţat institute speciale pentru surdo-muţi şi nevăzători, construite în bună parte cu fonduri obţinute în urma unor donaţii filantropice.

Institutul pentru surdo-muţi

După un recensământ al populaţiei făcut în 1890, când au fost luate în considerare şi handicapurile diferitelor persoane, s-a constatat că numărul celor care suferă de diferite deficienţe era destul de mare, iar pentru aceştia era nevoie de înfiinţarea unor şcoli care să permită corectarea defectelor.

Reîntors de la Viena unde a urmat cursuri speciale, învăţătorul Karl Schäffer, una dintre personalităţile marcante ale învăţământului timişorean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a deschis în şcoala comunală din Iosefin, în 1885, prima şcoală privată destinată surdomuţilor. El a fost, de asemenea, membru fondator al Asociaţiei Naţionale a Profesorilor din Institutele de Surdomuţi şi primul preşedinte al acesteia, după pensionare fiind numit preşedinte onorific pe viaţă. Karl Schäffer este şi autorul unei cărţi intitulate „Istoria şcolii de surdomuţi a oraşului Timişoara”, socotind că acesta este „oraşul ce are vocaţia de a fi în avangardă”.

La iniţiativa inginerului Heinrich Baader, oraşul a acordat sume importante pentru construirea unui nou local iar arhitectul şi antreprenorul Leopold Löffler a ridicat actualul sediu între anii 1894 şi 1897, pe un teren achiziţionat de primărie la intersecţia străzilor Gh. Doja cu V. Madgearu. Pe lângă fondurile alocate de primărie, au existat şi cele provenite din moştenirea lăsată de episcopul Alexander Bonaz, un mare filantrop al oraşului, datorită căruia în Timişoara s-au ridicat şi alte edificii faimoase, precum complexul Surorilor Notre Dame din Iosefin.

Primul an şcolar a început pe 2 octombrie 1897 şi s-a dezvoltat în următorii ani, când, între anii 1900 şi 1901, clădirii i s-a mai adăugat un etaj. Tot atunci s-a construit şi internatul, care a fost supraetajat în 1912. Cu prilejul conferinţei internaţionale a surdo-muţilor de la Londra, din 1908, şcoala din Timişoara a fost declarată cea mai bună dintre toate cele care existau la vremea respectivă. După Marea Unire, şcoala a devenit, în 1923, institut pentru surdomuţi iar din 1932 a început să funcţioneze aici un laborator de cercetări medicale şi pedagogice speciale. În anii interbelici, acesta s-a extins cu noi laboratoare, ateliere de şcoală şi meserii şi s-au edificat mai multe anexe.

Continuatoarea institutului este Școala de Arte și Meserii „Gheorghe Atanasiu”.

Institutul pentru orbi

La începutul secolului trecut, mai mulţi locuitori înstăriţi ai oraşului au început să facă demersurile necesare pentru construirea unor clădiri şi găsirea unor meserii pentru integrarea socială a nevăzătorilor.

Comerciantul Anton Seiler, un mare filantrop al oraşului, a donat în anul 1904 suma de 200.000 de coroane – sumă fabuloasă la vremea respectivă – pentru construirea unui institut pentru orbi.

În anul următor, primăria a cumpărat în Elisabetin o clădire care fusese restaurant, pe fosta stradă Coroana (astăzi Independenţei), şi pe care l-a refăcut în 1906. Institutul funcţiona încă din 1905 pe strada Odobescu, într-o casă închiriată, iar familia Prohaska, foarte cunoscută în oraş, a creat o fundaţie pentru orbii din război şi a donat patru lanţe de pământ şi acareturi cu scopul de a se construi o şcoală agricolă pentru aceştia.

Întregul patrimoniu al nevăzătorilor a fost preluat, în 1922, de statul român, care a continuat investiţiile începute. S-au mai donat încă şapte lanţe de pământ fermei existente, s-a înfiinţat o şcoală profesională, un atelier de împletit coşuri din nuiele şi scaune din trestie şi s-au depus eforturi pentru ca numărul mereu crescând al celor de aici, inclusiv cei vârstnici, să poată fi întreţinuţi, instruiţi gratuit şi obişnuiţi cu munca şi cu viaţa socială. Din 1926, nevăzătorii au beneficiat şi de revista Braille.

Un merit deosebit l-a avut dr. Ioan Artene, care, cu bani puţini, a reuşit să facă foarte multe lucruri pentru cei aflaţi în institut. S-a înfiinţat o societate de lectură, şezători literare şi festivaluri artistice anuale. Unii au urmat şcoli şi licee particulare şi s-au integrat în societate.

Locația și-a păstrat menirea, iar acum acolo funcționează filiala interjudețeană Timiș – Caraș-Severin a Asociației Nevăzătorilor din România.