Promitem repede și uităm și mai repede, e noua esență a firii noastre. Zici că faci, că dregi, apoi nici măcar nu imiți efortul de a încerca să inventezi o scuză, ci întorci capul într-o parte, și te faci că nu auzi și nu vezi.
Ridici din umeri. Ai uitat. E… uman, nu-i așa?! Uiți în fiecare zi că ai promis, ai jurat pe inimă să împlinești ceva. Amâni, zilnic, și uiți. Până la capăt.
Se întâmplau lucruri acum un an, dar ați uitat cu toții. Cineva dintre noi nu mai e, și după 23 august, după ce ați defilat în fața lumânărilor aprinse ca să vă bifați prezența, ați uitat. Ați uitat că ați promis titluri și măriri. Ați uitat că ați jurat că nu veți uita.
Nu îmi permit să cert. Spun lucruri într-un efort, minim, de aducere aminte.
M-am întrebat: de câte ori pe an e bine să ne pomenim morții? De două? De Crăciun și de Paște? Sau de ziua nașterii lor și de cea a trecerii dincolo? Dacă așa funcționează lumea în general, însemnă că așa e corect și drept. Sunteți mai fericiți că uitați.
