Ați observat cum a curs cu măriri și beneficii de tot soiul în campania asta electorală? Că-s găleți, că-s pixuri sau indemnizații, poporul e tuns, ras, frezat de candidați și primește și un corn cu lapte, să fie rumen bine în obrăjori când iese la vot. Nu e o invenție a campaniei prezidențiale din acest an, asta s-a întâmplat mai mereu în ultimii 25 de ani. Ce nu învață însă poporul ăsta e că, pentru toate, va primi, la scurt timp după după alegeri, nota de plată. Bunele intenții ce acoperă blana lupului ne costă scump de fiecare dată și se pare că nu ne-am săturat să tot plătim. Cât vom da depinde de persoana pe care o vom înscăuna peste țară. Și alături de ea, pe cei care vor deține cheile de la vistierie.
Până atunci însă, primele ponoase ale ultimului an tumultuos de electoral le tragem deja și nici măcar nu ne dăm seama. Iar în ultimul an, aflu de la una din televiziunile naționale, parlamentarii români au cam uitat să se prezinte la slujbă. Cu toate vacanțele oficiale și estivale, plus două campanii, iese că noi, contribuabilii, i-am plătit să vină la lucru doar o jumătate de an. Nici nu e de mirare că sute de proiecte de legi au fost lăsate baltă, prin sertare și comisii. Printre acestea, legea amnistierii, decizii de ridicare a imunității unor demnitari căutați de procurorii anticorupție în dosare cu răsunet internațional și altele de acest fel.
Iar unul dintre prezidențiabili spune, nonșalant, „Parlamentul nu e fabrică de legi”. De legi, nu. Dar, după cum se vede, este fabrică de parlamentari. E o instituție care produce oameni, și nu invers, cum ar fi normal într-o țară normală.
Mai mult decât președintele, „rotițele” statului – parlamentari, primari sau simpli consilieri într-un sat – sunt cele care dau direcția. Somnul lor este mai periculos decât acțiunile de multe ori condamnabile ale „conducătorilor”. Printre pasiunile de toate culorile pe care le-au trezit cei 14 candidați în ultima lună, chiulul „ștampilatorilor” parcă s-a diluat. Însă pentru asta vom plăti mai curând decât ne așteptăm. Inactivitatea acestora înseamnă drumuri proaste, școli cu veceul în curte, justiție „a la Cosa Nostra”.
În România, Parlamentul ar cam trebui să fie o fabrică de legi. În țara asta împărțită ca un pachet de cărți la poker pe o masă cu postav verde instituțiile ar trebui să fie fabrici. Să nu aibă sărbători, libere, vacanțe electorale și zile de lucru încheiate la prânz. Să aibă cultul și frica muncii de reconstrucție, de reclădire. La halul în care suntem, toată țara asta ar trebui să se transforme într-un motor de sânge și carne, care să nu se oprească niciodată. Țara noastră nu ar mai trebui să meargă la culcare în următorii 25 de ani.
