E o lume aparte Piața mea. Lângă casă, bărbați în toată firea beau spirt sanitar dintr-o sticlă de plastic de jumătate de litru. E verde-albastru lichidul, ca o vraja.
Au fețele roșii și ochi umezi, sticloși. Ceva mai încolo își întind pe trotuar micile tarabe. Umblă cu ele de dimineața până seara, precum melcii cu casele în spate. Întind pe pături telefoane furate, modele expirate, căști – imitații după dr. Dre. Alături, un cuplu format dintr-o doamnă mica de statură, cu buze cărnoase, și un el mai înalt, cu aer de ins pierdut în spațiu, vând țigări de contrabandă. Uneori se ceartă. Ea îi reproșează ceva. Trecătorii fac slalom printre păturile cu „produse” către stația de tramvai.
Suntem „decât” pe cea mai modernă stradă din România, aia care se spală singură la anumite ore bizare, uneori și de două ori pe zi. Și care este, din vina nimănui, bineînțeles, paradoxal, cea mai murdară stradă din oraș, pentru că mașinile grele cu marfă plimbă pe carosabil praf și noroi dintr-o parcare neamenajată. E o stradă cu mici și mari evazioniști păsuiți de o Poliție care niciodată nu-i vede, nici pe comercianții de Trocadero și Pall Mall sârbesc, nici pe cei care vând biciclete furate.
