VIAȚA DUPĂ RĂZBOI Mihail Mateescu, balerinul care și-a împlinit destinul artistic în...

VIAȚA DUPĂ RĂZBOI Mihail Mateescu, balerinul care și-a împlinit destinul artistic în orașul iubirii și al războiului. Cum și-a pus amprenta asupra sa celebrul profesor Francisc Valkay FOTO

1
DISTRIBUIȚI

BiH-1474

Este integrat în domeniul artei frumosului și îmbrățișează termenul „catharsis” care înseamnă purificare și curăţare a sufletului prin contemplare. Este vorba de balet, arta care te relaxează și te lasă fără cuvinte. Este un tip de dans care urmărește exprimarea nonverbală a eleganței, a emoțiilor, a gândurilor și a frământărilor omenești, prin limbajul trupului. Trebuie să fii născut pentru această artă, dar pe lângă talent este nevoie de disciplină, pentru că în spatele mișcărilor grațioase stă o muncă enormă, greu de contabilizat în cuvinte. Mihail Mateescu, un român care astăzi este angajat la Teatrul Național din capitala Bosniei și Herțegovinei, a fost înzestrat cu toate calitățile de care are nevoie un balerin. Are o poveste de viață interesantă, din care face parte și Timișoara, oraș rămas în sufletul balerinul și în zi de astăzi.

Noaptea în care am pornit spre capitală, a fost una foarte lungă. Ne-am rătăcit prin munții din BiH, dar nu asta mi-a nimicit răbdarea, ci faptul că am mărit distanța dintre mine și inima Bosniei cu 100 de kilometri. Am ajuns într-un final dimineața, iar cu Mihail trebuia să mă întâlnesc spre seară. Am profitat din plin de cele aproximativ opt ore petrecute în Sarajevo, ore în care m-am lăsat cuprinsă de magia orașului.

Primii ani de balet și experiența de la Timișoara

Întâlnirea am avut-o la un bar situat chiar în fața Teatrului Național din Sarajevo. Mihail Mateescu, pe scurt Mișa, s-a născut în 1974 în Drobeta Turnu Severin, dar viața lui e alcătuită dintr-o sumă de călătorii. A studiat la Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică „Octavian Stroia” din Cluj-Napoca. În 1992 și-a finalizat studiile, iar destinul l-a trimis în celălalt colț al țării, la Constanța, unde s-a angajat ca balerin la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”.

După jumătate de an s-a întors la Cluj, unde nu a stat nici două luni. „Dormeam în vestiar pentru că nu aveam bani de chirie”. După cele două luni de chin, a venit la Teatrul Național din Timișoara unde s-a angajat ca solist de balet. „Pe vremea aceea am avut foarte multe facilități. Teatrul Național din Timișoara ne-a dat un apartament cu trei camere în zona Dacia. Acolo am stat trei băieți, iar fiecare avea camera lui. Mi-a plăcut foarte mult Timișoara. Acolo am dansat, am primit casă, am câștigat experiență”. Mihail și-a amintit inclusiv primul spectacol în care a dansat la Timișoara și nu l-a uitat nici pe Francisc Valkay, cel care l-a învățat tainele baletului. „Din câte îmi amintesc, primul spectacol în care am dansat la Timișoara a fost <<Bolero>>. Nu am cum să îl uit pe profesorul meu, Francisc Valkay, care m-a dus mai târziu la Split, în Croația. A fost o perioadă frumoasă din viața mea”, a spus cu zâmbetul pe buze.

De această perioadă frumoasă și-a amintit cu drag și maestrul Francisc Valkay pe care l-am întâlnit imediat după ce m-am întors din Bosnia și Herțegovina. „I-am compus inclusiv o lucrare lui Mihail Mateescu. Este vorba despre <<Daphnis et Chloé>> a lui Maurice Ravel pe care am coregrafiat-o în 1993, iar Mihail a avut rolul principal. În 1994 am plecat împreună la Split. Acolo a stat destul de puțin, iar apoi s-a mutat la Sarajevo. Eu am rămas la Split aproximativ doi ani, cu întreruperi, ca să montez Romeo și Julieta. Îmi amintesc că drumul de la granița croată până la Split a fost o aventură a farmecului și a tragediei. Erau case distruse și ruine peste tot, iar după șase luni de zile au apărut vile, cu noi locatari. Pe Mihail l-am dus și în Franța, iar așa a ajuns să fie oaspetele meu în compania baletului din Cluj”, mi-a spus maestrul Francisc Valkay, care, cu această ocazie, și-a amintit și vremurile în care orașul Sarajevo l-a cucerit.

Despărțirea de România și prima zi din Sarajevo

Mișa a stat la Split, în Croația, până în aprilie 1994, iar în 1995 a venit în concediu în România, la Drobeta Turnu Severin. „Nu a fost plăcut acel moment pentru că vecinii m-au pârât că nu m-am dus în armată. Au venit după mine acasă, au sunat la ușă și m-au întrebat dacă sunt Mihail Mateescu. Am încercat să îi mint și le-am spus că sunt fratele lui, dar evident, nu m-au crezut. Un an de zile am stat în armată, iar în `96 m-au eliberat”, a povestit artistul.

A terminat armata, iar apoi a luat legătura cu trei români, angajați ca balerini la Sarajevo și nu a mai stat pe gânduri. A plecat în inima Bosniei și Herțegovinei fără să știe că acolo va găsi tristețe și durere. „A fost perioada de după război și am avut parte de adevărate peripeții. Alături de un coleg, am plecat cu trenul până la Belgrad, iar de acolo am pornit către Zvornik. Din Zvornik am luat autobuzul până la Pale, localitate aflată la vreo 35 de kilometri de Sarajevo.


Am ajuns în capitală după miezul nopții. Eu nu știam că după ora 22.00 nu mai ai voie să ieși pe stradă. În Sarajevo era pustiu. Am văzut la un moment dat un bărbat îmbrăcat în civil și alți șase în uniformă. Ne-au întrebat ce căutăm acolo și le-am spus că suntem dansatori, balerini. Nu ne-au crezut și ne-au pus să dansăm, să le demonstrăm că nu mințim. Am dansat, dar cum eram obosit de pe drum m-am dezechilibrat, iar unul dintre ei mi-a cârpit o palmă”.

După ce au făcut cunoștință cu vremurile grele de după război, Mihail și colegul lui s-au întors înapoi în Republika Srpska, dar de data aceasta pe jos și pe benză pentru că nu mai erau nici cabluri de electricitate. „Doar dimineața mai aveam autobuz către Sarajevo. La un moment dat, am auzit niște scârțâituri de frână. Era tabul italienilor de la IFOR (Forța Internațională din Bosnia și Herțegovina). Ei patrulau în regiune. Ne-au înconjurat și ne-au întrebat ce căutăm acolo. Până la urmă ne-au ajutat să ajungem în Sarajevo, unde era complet întuneric. Noaptea ne-am petrecut-o la sediul Poliției din cartierul Novo Sarajevo. Următoarea zi, de dimineață, a venit colegul de la balet cu care vorbisem și ne-a cazat la o casă de ciobani. Asta s-a întâmplat într-o zi de duminică. Luni dimineață am mers la teatru, am dat audiția, dar doar pe mine m-au acceptat. Așa am rămas la Sarajevo. Mi-a plăcut foarte mult la Timișoara, dar faptul că am vrut să experimentez m-a făcut să plec. Și am plecat”, a spus Mihail.

Nu a trăit vremuri ușoare, dar a făcut orice pentru balet. Limba a învățat-o de nevoie, iar destinul a făcut să se stabilească în Sarajevo. Astăzi este solist la Narodno Pozoriste Sarajevo (Teatrul Național din Sarajevo) și se mândrește cu soția lui, Paula, care este tot balerină, și cu cei doi copii, Alex și Lara. „Alex are 14 ani și studiază vioara, iar Lara are nouă ani și cântă la flaut. Paula este și ea balerină. Noi ne-am căsătorit în 1999”, spunea Mișa în timp ce îmi arăta fotografii cu Paula și cu cei doi copii ai lor. Ultima dată când a dansat în România a fost pe vremea când era angajat la Timișoara, iar de atunci vine doar în vizită să își vadă rudele. Nu s-a gândit niciodată că va rămâne acolo, nici nu și-a propus asta, dar acum este convins că nu mai vrea să plece.

 

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.