Să vă înverșunați bine, dragi români, că mai sunt câteva zile și n-o să mai aveți o ocazie atât de bună de a urî încă cel puțin vreo doi ani. Ne descrie foarte bine o frază rostită de o actriță celebră în URSS, care a întrebat un grup de tinere din teatrul în care lucra: „Împotriva cui sunteți prietene?” Suntem aproape de linia de finiș a acestei campanii prezidențiale nebune și, din 17 noiembrie, pe hârtie cel puțin, un nou nume va apărea în dreptul cuvintelor Președintele României. V-ați pus absolut toate speranțele în candidatul vostru? Știu că da. Până la urmă, România a făcut-o de fiecare dată, cu abnegația unui îndrăgostit bolnav, obsesiv. Iar într-o astfel de relație, chiar și cea mai mică greșeală din partea celuilalt îl aruncă pe amorezul dedicat în brațele celei mai negre dezamăgiri. Și atunci îi vine să urle, să-i dea foc nenorocitului, să facă o revoluție și să nimicească tot. Ca la știrile de la ora cinci.
Așa a reacționat România de fiecare dată atunci când Conducătorul (ales!) s-a dovedit a fi o ființă imperfectă și chiar malefică.
Cămăși sfâșiate pe piept, greve ale foamei, țipete, baricade. Jugul ca mod de viață ne e încă aproape, frica ancestrală de lanț e încă foarte palpabilă. E adevărat că și președinții care s-au succedat până acum la putere au alimentat-o din plin. Mă întristează să văd că, în acest secol, spiritul nostru are fiziologia florii soarelui, care își etalează petalele frumoase doar atunci când astrul strălucitor este sus pe cer.
Păi ce să spun, e fix vina noastră. Așteptăm schimbarea aceea revoluționară, binele ăla promis pe toate gardurile electorale de la câte un Vodă călare pe voturile noastre. Îl cocoțăm la Cotroceni și stăm așa, vreo doi, trei ani cât durează dragostea asta, și ne uităm la el, muți de încântare. Și stăm. Și așteptăm. Iar în jurul nostru, haosul devine ordine națională.
Vă mirați că niciun președinte de după ’89 nu a fost pe gustul vostru și că nu v-a răsturnat carul cu Bine în curte? Nu e treaba lui asta. Nu e treaba președintelui să schimbe țara la față. Reinventarea trebuie să vină din noi înșine, ca să folosesc un clișeu de citat de Facebook. Așteptările noastre supradimensionate le permit președinților pe care-i alegem să dispună de speranțele noastre după pofta inimii, iar acesta e primul mare abuz, este corupția sufletului și nu există încadrare pentru asta. Vreți o schimbare? Începeți din curte sau scara blocului. Începeți de la școală, din birou, de pe stradă sau din parc. Schimbarea înseamnă trezire la realitate, maturizare. Superman nu există, iar să aștepți salvarea înseamnă să accepți că te îneci. Să înotăm cu forță deci, dragi români, căci numai de noi depinde să ajungem teferi la mal.
(y)