Adevărata dezbatere se duce la nivelul populației. Avem doi candidați care, în ultimele zile, au ținut milioane de spectatori în fața micilor ecrane, pentru a ne demonstra care e mai potrivit să fie viitorul președinte. Nu cred că au obținut nimic față de turul I. Dacă pentru Victor Ponta, aflat în pole position, este lesne de înțeles de ce nu și-a schimbat discursul de prim-ministru, de ce a adus aceleași dosare, cu aceleași cifre care țin de apanajul guvernamental, nu pot descifra blazarea lui Klaus Iohannis, care nu a strălucit nici măcar un minut în vreuna dintre aceste dezbateri.
În schimb, ambii candidați au excelat la capitolul manipulare. Tacită, bine mascată de tenebrele tehnologiei moderne, adevărata dezbatere s-a dus în stradă. Am văzut mai multe poziții bine argumentate de la susținătorii celor doi candidați, neafiliați politic, decât de la ei înșiși sau de la colegii de partid. Nici unul nu a explicat până acum clar de ce trebuie ales. În schimb, la nivelul maselor lucrurile sunt mai limpezi. Unii, mai mulți deocamdată, îl vor pe Ponta, pentru că le-a mărit pensiile, a mai aruncat ici-colo un spor la bugetari, și pentru că măsurile și ideologia de stânga se potrivesc mult mai bine profilului lor social. Alții, nu destui încă pentru a-i asigura lui Klaus Iohannis locul dorit la Cotroceni, vorbesc, la modul concret, despre ideologia de dreapta, despre o scară valorică în vârful căreia trebuie să stea intelectualitatea, de simularea economiei și creșterea investițiilor în mediul privat, despre modul în care va fi reprezentată România în raport cu marile puteri ale lumii.
În schimb, despre ce îi vedem vorbind pe cei doi candidați? Aseară, la cea de-a doua dezbatere, când s-a discutat totuși despre ceva, comparativ cu prima emisiune, de la Realitatea TV, care continuă să nască unele dintre cele mai savuroase bancuri (sic!), 90% din spațiu a fost ocupat de ceea ce părea a fi „lista lui Băsescu”. Victor Ponta și Klaus Iohannis își contorizau unul celuilalt corupții din partidele pe care le conduc, „victimele lui Băsescu”, iar lista părea că nu se mai termină. S-a mai vorbit și despre pensii, care am putea crede că este singurul proiect important pentru cei doi. În timp ce Ponta se lăuda că Oprea a reîntregit pensiile militare, Iohannis s-a gândit (de fapt, cred că s-au gândit alții prost pentru el) să scoată un cupon de pensie de 4 lei.
Ghinion! În România nu mai există pensie de 4 lei, 5 lei, așa cum mai vedem în unele emisiuni care servesc drept propagandă, pentru a smulge o lacrimă votantului fluctuant.
Iohannis ar fi trebuit să știe că, prin măsura guvernului Boc, din anul 2009, toți pensionarii cu astfel de venituri derizorii primesc o pensie minimă garantată de 350 de lei lunar. Adică, un alt reprezentant al dreptei, a dat o lege prin care un om care a muncit șase luni să poată primi aceași pensie ca și cel care a muncit 10 ani. Greșeală, manipulare grosieră? Nici nu mai contează. Însă aceste dezbateri sterile, dintre cei doi candidați, în care s-a făcut apologia nimicului, am mai primit încă o dovadă clară că, la nivel de partide, singura politică este cea a interesului și a banului.
Numai o parte a populației este cu adevărat interesată de ceea ce înseamnă doctrină și ideologie și are argumente imbatabile în fața oricăruia dintre cei doi. Cum spuneam și la început, Victor Ponta își permite luxul de a nu vorbi de prerogativele președintelui, de a se folosi de cele pe care i le conferă cel de prim-ministru, dar Klaus Iohannis nu a înțeles de ce și pentru cine candidează. Indiferent de prestația celor doi, susținătorii acestora le-au rămas fideli.
Ce nu a reușit nici unul dintre ei este însă esențial pentru o societate care încearcă să evolueze spre adevărata democrație europeană. Să îi scoată pe cei nehotărâți la urne. Acești nehotărâți sunt aproape jumătate dintre populația cu drept de vot a României, respectiv 47%, dacă ne raportăm la prezența din primul tur. Nu cred că măcar la jumătate dintre ei nu le pasă cine va fi președinte, că ei nu contează și că nu au nimic de spus, ci pur și simplu nu au fost convinși să voteze. Nehotărârea lor este, de fapt, un vot de blam, care ar fi trebuit să fie transformat într-o alegere până acum. Mi-e teamă că nici „președintele care unește”, nici cel al „lucrului bine făcut” nu s-au achitat de sarcina care le revenea, să facă dovada faptului că sunt demni de a deveni viitorul președinte al României sau să stea acasă. Pentru că, din păcate, în această blazare totală, mulți români vor face duminică un singur drum: până la frigider și înapoi, pentru a desface o doză de bere când se anunță exit-poll-urile.
Îndemnul meu, pentru toți aceștia, este să privească în perspectivă, să aleagă așa cum le dictează conștiința, obiectiv, în funcție de proiecția lor asupra viitorului nostru, al tuturor, chiar dacă nici unul dintre candidați nu i-au făcut să spună: „Ăsta e!”
