După prăpădul din seara şi noaptea de duminică, 17 Decembrie 1989, nici unui timişorean nu-i mai era indiferent ce se întâmplă în oraş. Nu numai că revolta se putea citi pe feţele tuturor, dar i se dădea şi glas. Starea de spirit a timişorenilor, chiar şi a celor care nu ieşiseră în stradă, se schimbase radical. Aproape nimeni nu se mai sfia să vorbească şi să dea frâu liber indignării. Puţină lume se încumeta să condamne manifestanţii. O tovarăşă elegantă, înfofolită în blănuri, vocifera împotriva celor nemulţumiţi, cărora „statul le-a dat locuinţe, şcoli gratuite şi locuri de muncă” şi era să ia bătaie. Mulţimea a sancţionat prompt şi meschinăria unui pensionar, care dorea să ştie dacă-şi va mai primi raţia de ulei pe luna respectivă. Circulau zvonuri înfricoşătoare, care au amplificat revolta timişorenilor. Se vorbea că în urma măcelului din seara şi noaptea de duminică ar fi căzut peste zece mii de morţi. Nimeni nu ştia numărul lor dar cei care căzuseră seceraţi de gloanţe devenisră morţii tuturor, ai întregului oraş. În oraş domnea un calm aparent. Protestelor civice din zilele precedente, în care lumea nu-şi pierduse speranţa în posibilitatea soluţionării unor revendicări pe calea dialogului, le luase locul o îndârjire care nu mai lăsa loc de întoarcere. Se povesteau adevărate grozăvii care se petrecuseră în seara şi noaptea precedentă. Morţii Timişoarei reuşiseră să eclipseze celelalte nemulţumiri acumulate în anii de criză majoră a regimului. Principala revendicare devenise înapoierea morţilor, a răniţilor şi eliberarea arestaţilor.
„Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”
Cuplul dictatorial plecase într-o vizită în Iran iar Timişoara era sub control militar, împânzită de taburi şi de soldaţi, secondaţi de trupe de securitate. Chiar dacă nu se mai trăgea, oraşul arăta de parcă ar fi fost sub regim de ocupaţie. Circulaţia şi liniile de comunicaţie erau întrerupte aproape cu desăvârşire, spitalul judeţean era şi el păzit de soldaţi. Studenţii care se mai aflau în oraş au fost trimişi acasă, în întreprinderi atmosfera era extrem de tensionată. În cursul dimineţii, securiştii şi activiştii de partid din întreprinderi, conducerile acestora, primiseră instrucţiuni să organizeze adunări cu muncitorii şi prin orice mijloace să acrediteze ideea că manifestanţii nu erau decât nişte „huligani”, „provocatori” şi „trădători” vânduţi străinătăţii, care au distrus oraşul şi ale căror manifestări şovine trebuie condamnate. Dezinformările din recuzita securisto-comunistă nu mai erau crezute de nimeni, aceştia pierduseră controlul asupra angajaţilor, căci toată lumea ştia de morţi, chiar dacă nu se cunoştea numărul lor. La lozincile strigate până atunci, se mai adăugase încă una, mai teribilă decât toate: „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”. Timişorenii erau hotărâţi să reziste în continuare împotriva represiunilor, deşi se ştiau izolaţi de restul ţării iar dincolo de porţile oraşului nu se ştia prea bine ce se întâmplă la Timişoara. Se născuse o solidaritate aproape incredibilă, pe care numai o disperare şi o revoltă fără margini o poate da.
Ucigaşi la adăpostul întunericului
După-amiază, lumea a început din nou să se strângă în centrul oraşului.
Era o vreme neobişnuit de caldă,nu, eu iti trimitda un aer de primăvară, care a uşurat mult în acele zile protestele de stradă. Încă înainte de lăsarea întunericului, în jurul catedralei s-au strâns în jur de o mie de oameni, printre care şi câteva zeci de copii, care fluturau un drapel pe treptele lăcaşului de cult şi strigau lozincile aflate pe buzele tuturor: „Jos Ceauşescu” şi „Libertate”. Piaţa Operei, devastată, era înconjurată de armată, miliţie şi civili înarmaţi. Seara târziu, s-au auzit din nou împuşcături şi au căzut noi victime. Mâna unui ucigaş nevăzut a tras din goana unei maşini asupra celor aflaţi pe treptele bisericii, omorând un tânăr şi rănind un altul. Generalul Mihai Chiţac a ordonat folosirea grenadelor toxice împotriva demonstranţilor. Manifestanţii care se refugiaseră în parcurile din jurul catedralei erau de-a dreptul vânaţi din transportoarele blindate care ţineau sub control străzile din jur, în grupurile de manifestanţi se arunca cu petarde şi gaze lacrimogene, au căzut alţi morţi şi răniţi. Operaţiunea a fost condusă de generalul Ion Coman, care comanda trupe speciale de securitate iar martori oculari au povestit ulterior că acesta ar fi dat ordin soldaţilor şi ofiţerilor să tragă în plin. Seara târziu, alte împuşcături în Piaţa Operei s-au soldat cu victime. Focuri de armă s-au tras în Calea Buziaşului şi în Calea Girocului, unde muncitorii ieşiseră din nou în stradă scandând lozinci împotriva regimului criminal care a tras în populaţie. După ce demonstranţii au fost somaţi să elibereze strada şi au refuzat, civili sosiţi în zonă au tras câteva rafale în mulţime, după care au dispărut cu o maşină. S-a tras chiar şi asupra blocurilor şi pe străzile laterale, alţi morţi şi răniţi s-au adăugat celor din ziua precedentă. Militarii au continuat patrularea pe străzile cartierului iar ucigaşii aflaţi la adăpostul întunericului au secerat alte vieţi.
Morţi furaţi şi incineraţi
Pentru a se ascunde urmările folosirii armelor, s-a dat ordin miliţiei şi securităţii să sustragă cadavrele celor împuşcaţi din spital şi să le transporte la Bucureşti cu un autovehicul frigorific de mare tonaj, pentru a fi incinerate. În cursul nopţii de luni spre marţi, la morga spitalului judeţean a început operaţiunea de sustragere a acestora şi o parte din cei decedaţi a dispărut, împreună cu registrele de internare ale răniţilor, condica de protocoale operatorii a Clinicii II Chirurgicale şi registrele de evidenţă a morţilor. Au fost transportaţi la Bucureşti 43 de morţi care au fost incineraţi la crematoriul „Cenuşa”. Operaţiunea „Trandafirul” s-a finalizat cu aruncarea cenuşei cadavrelor incinerate într-o gură de canal din Popeşti-Leordeni. Şi spitalul judeţean a fost înconjurat de un cordon de trupe de securitate şi civili înarmaţi, care l-au supravegheat permanent.
FOTO DOCUMENT: Constantin DUMA
