21 decembrie 1989 „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara” devenea mai mult...

21 decembrie 1989 „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara” devenea mai mult decât un slogan. Cum s-au întors manevrele comuniștilor împotriva lor

0
DISTRIBUIȚI

Joi dimineaţă, Piaţa Operei şi străzile învecinate erau din nou pline de oameni care se organizau cu schimbul, asigurând celor aflaţi în stradă mâncare şi apă. Un apel din ce în ce mai des auzit era „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”, şi „Români, veniţi cu noi”, timişorenii fiind conştienţi că nu au nici un fel de sorţi de izbândă dacă revolta nu va cuprinde şi alte oraşe, şi în primul rând capitala. Celor peste o sută de mii de protestatari timişoreni începuseră să li se alăture arădeni, lugojeni şi locuitori din alte localităţi timişene care, fiind la distanţă mai mică de oraşul cuprins de revoltă, erau deja informaţi despre ceea ce se petrecea cu adevărat la Timişoara.

Proclamaţia FDR

Dimineaţă se aflase de trenurile care veneau de la Craiova pentru a restabili liniştea. Celor aproximativ 20.000 de olteni înarmaţi cu lopeţi şi ciomege care au fost aduşi cu 15 trenuri speciale li se spusese că Timişoara fusese invadată de sârbi şi unguri. Au fost debarcaţi în afara oraşului, unde au fost aşteptaţi de grupuri de manifestanţi şi aduşi în Piaţa Operei, pentru a vedea cu ochii lor ce se întâmplă, au primit mâncare, apă şi au fost trimişi înapoi acasă pentru a povesti ce au văzut.

Din balconul operei, Lorin Fortuna, preşedintele FDR, a dat citire proclamaţiei redactate în cursul nopţii. Aceasta cuprindea o serie de revendicări care erau considerate o bază de discuţii cu guvernul, în scopul democratizării ţării: alegeri libere şi democratice, libertatea cuvântului, a presei, radioului şi televiziunii, deschiderea graniţelor, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, eliberarea deţinuţilor politici, reforme economice şi stimularea iniţiativei particulare, satisfacerea integrală a necesităţilor alimentare şi desfiinţarea reţelei de magazine la care aveau acces doar privilegiaţii regimului, o reformă democratică a învăţământului, libertatea tuturor cultelor religioase, îmbunătăţirea asistenţei sanitare. Un alt capitol al proclamaţiei se referea la evenimentele petrecute la Timişoara: tragerea la răspundere a celor care au dat ordin de tragere, înapoierea morţilor şi eliberarea arestaţilor, lista completă a morţilor şi răniţilor, încetarea oricăror represalii asupra participanţilor la demonstraţiile paşnice, recunoaşterea comitetului de acţiune al FDR şi iniţierea unui dialog cu acesta.

revolutie costi duma (17)

FDR se adresa, totodată, întregii ţări, şi cerea „alăturarea întregului popor român la lupta noastră dreaptă şi paşnică pentru democratizarea ţării”, formarea în toate localităţile, la nivel de întreprinderi şi instituţii, a unor comitete ale FDR, revendicarea drepturilor constituţionale în mod paşnic şi intrarea în grevă generală, cu excepţia sectoarelor cu foc continuu, până la victoria finală. Programul din ziua anterioară, care fusese lăsat la consulatul general al Iugoslaviei, fusese citit la „Europa liberă”.

Ultimul miting ceauşist

În aceeaşi zi, la ora 12.00, era anunţat un mare miting la Bucureşti, în Piaţa Palatului, pentru a condamna acţiunile „huliganice” de la Timişoara. La început, zecile de mii de bucureşteni care ţineau în mîini drapele şi pancarte cu lozinci procomuniste şi proceauşiste au ascultat discursul lui Ceauşescu aplaudându-l şi aclamându-l. Lupta părea pierdută. Dintr-o dată, în mulţime a început rumoarea, dictatorul a fost huiduit, pancartele au dispărut ca prin farmec. Ceauşescu şi-a întrerupt cuvântarea, stupefiat, şi a încercat să restabilească ordinea: „Alo! Alo! Staţi liniştiţi la locurile voastre!” era ordinul care se auzea din balcon dar pe care nu-l mai asculta nimeni. Emisiunea s-a întrerupt pentru scurt timp iar când a fost reluată nimic nu mai semăna cu atmosfera de la începutul mitingului.

Se răsculaseră şi bucureştenii, profitând de ocazia nesperată oferită chiar de mitingul organizat în capitală. „A început! Gata!” răsuflau uşuraţi timişorenii. Ceauşescu făcea eforturi disperate pentru a linişti mulţimea, dar nici promisiunile de mărire a salariilor n-au mai avut efect.


Lipsit de orice autoritate, a dispărut din balcon împreună cu tovarăşa şi ceilalţi activişti şi securişti în clădirea comitetului central. Proteste au început în acea zi la Arad şi Lugoj, apoi la Cluj şi Sibiu, şi starea de necesitate fusese extinsă în întreaga ţară.

balcon_revolutie

Timişoara nu mai era singură. O represiune împotriva întregului popor nu mai era posibilă, dar în acea noapte şi revolta celorlalte oraşe a fost plătită cu mult sânge. Timişorenii au rămas în piaţă întreaga zi şi în cursul nopţii care a urmat şi nu erau dispuşi să înceteze protestul, până când Ceauşescu nu avea să renunţe la putere. Erau convinşi că e o noapte hotărâtoare şi dacă vor rezista, guvernul şi regimul de dictatură vor cădea. A doua zi la amiază, când zeci de mii de bucureşteni invadaseră din nou piaţa din faţa comitetului central, Nicolae şi Elena Ceauşescu au decolat cu un elicopter de pe acoperişul acestuia. Din televiziunea română, ocupată între timp, a fost anunţată fuga celor doi şi victoria împotriva regimului dictatorial.

Epilog

În următoarele zile s-a instalat un adevărat haos, focurile de armă s-au înteţit şi vărsarea de sânge a continuat, în paralel cu manipularea celor prezenţi în piaţă cu lozinci de genul „Vrem pe Bălan, că e bănăţean” sau „Vine Iliescu”. Miza era lupta nevăzută între cei care încă susţineau vechiul regim şi artizanii încă neştiuţi ai loviturii de palat.

Cuprinsă de euforie, lumea nu sesiza că, pe tăcute, puterea era preluată de comuniştii din eşaloul doi, autoproclamaţi democraţi. FDR constituit la Timişoara s-a integrat în nou înfiinţatul Front al Salvării Naţionale de la Bucureşti, în numele căruia s-a comis un lung şir de acte de violenţă până când acesta şi-a consolidat puterea. Timişorenii ceruseră ca Ceauşescu „să fie judecat, aicea în Banat”, dar cei doi dictatori, ajunşi în garnizoana de la Târgovişte, au fost condamnaţi şi executaţi în ziua de Crăciun, după un simulacru de judecată desfăşurată în mare secret.

Noul regim a dat de înţeles că toţi cei vinovaţi de crimele comise vor fi, la rândul lor, judecaţi şi pedepsiţi şi a întreprins câteva reforme care i-au permis să păstreze controlul politic. În scurt timp însă, aproape toţi cei acuzaţi în lotul „Timişoara” au fost achitaţi sau amnistiaţi, mulţi în baza unor decrete-lege privind graţierea unor pedepse, emise de proaspăt emanatul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Nici până în ziua de azi nu s-a aflat cine au fost criminalii şi ucigaşii celor care au căzut seceraţi de gloanţe la Timişoara dar, cu foarte puţine excepţii, cei mai mulţi dintre conducătorii securităţii şi miliţiei de atunci, precum şi activiştii de partid au devenit prosperi oameni de afaceri sau pensionari de lux. Mulţi dintre cei implicaţi în evenimentele acelor zile tulburi au murit în condiţii suspecte. Tökés László a intrat în politică, a uitat de Hora Unirii, a devenit un susţinător al Uniunii Civice Maghiare, iar la ultimele alegeri europarlamentare a candidat din partea Ungariei. A fost decorat de Traian Băsescu cu ordinul „Steaua României”, dar în calitatea sa de europarlamentar, poziţia antiromânească şi separatistă a lui Tökés a devenit de notorietate. Potrivit unor documente şi mărturii ale unor foşti ofiţeri de contrainformaţii, Tökés ar fi fost şi în 1989 agent al serviciilor secrete maghiare.

Chiar dacă regimul de dictatură a fost înlăturat printr-o lovitură de palat ferită cu grijă de ochii mulţimii, care s-a sprjinit pe nemulţumirea populară, un lucru e sigur: timişorenii au ieşit în stradă sătui de mizeria vieţii de zi cu zi, cu bună credinţă că un asemenea regim nu mai poate fi tolerat, şi au dat dovadă de un civism fără egal. Au plătit cu 119 morţi, 485 de răniţi, 23 de dispăruţi, 896 de arestaţi şi mulţi alţii maltrataţi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.