Afaceri cu sculpturi de eroi

Aurel Gheorghe Ardeleanu (n. 26 aprilie 1936, Timișoara) este dramatug, prozator și sculptor. Actor important al vieții culturale timișene, el a fost metodist, conservator, inspector și referent cu probleme de artă plastică la Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș și la Inspectoratul pentru Cultură Timiș vreme de aproape 40 de ani. În acelaşi timp este profesor de sculptură la Școala de Arte Timișoara. Nu Facultatea, atenţie!!! Ci acolo la amatori, adică la şcoala populară de artă. Aceasta este informaţia pe care o găseşti pe google search, pe Wikipedia mai precis, dacă dai Aurel Gheorghe Ardeleanu, unde apropo, oricine poate scrie orice. Ca studii acest personaj a absolvit institutul pedagogic de 3 ani şi muzeografie.

Bogdan Raţă, Dumitru Şerban, Horia Bojin, Eugen Barzu, Luigi Varga, Bela Szakacs, Ştefan Kelemen, Matei Gaşpar, Rudolf Kocsis, Marius Tănasă, Ovidiu Vuia, Nada Stojici, Anamaria Şerban, şi şi şi aceştia sunt SCULPTORI din Timişoara, sculptori cu portofolii impresionante, cu cotă internaţională, cu Operă dispusă în lume. Dacă este să luăm sub lupă Monumente dedicate Revoluţiei din Decembrie 1989 în Timişoara, găsim nume şi mai sonore, nume care reprezintă România în Marile Galerii de Artă, precum Paul Neagu, Petru Jecza, Ingo Glass, Ştefan Călărăşanu,Victor Gaga, Marian Zidaru, Paul Vasilescu, Gheorghe Iliescu Călineşti, Silvia Radu. Toţi aceştia nu sunt menţionaţi pe Wikipedia, ci în reviste de specialitate. Toţi aceştia sunt emblematici pentru şcoala de sculptură românescă. Unii dintre ei sunt profesori la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara. Alţii ne-au părăsit şi stau undeva în ceruri.

Ne întrebăm atunci, cum este posibil ca o lucrare importantă, finanţată din bani publici, precum bustul poetului Ion Monoran (excepţională iniţiativă a consiliului local, tristă totuşi prin selecţie şi lipsă de transparenţă), primul care, pe 16 decembrie 1989, a strigat în Piaţa Maria „Jos Ceauşescu!” să fie atribuită unui amator. Şi cum este posibil, chiar dacă O.U.G. 34/2006 nu prevede ca sume până în 15.000 euro să fie acordate prin achiziţie publică, suma alocată acestui proiect fiind 10.000 euro, comisia de cultură să nu aibă decenţa de a face o selecţie de proiect? Din dialogurile noastre cu aceşti sculptori, niciunul dintre aceştia nu a ştiut de lucrare, niciunde nu a fost publicată intenţia primăriei pentru un astfel de proiect, nici măcar UAP Timiş, nu că ar fi contat, nu a fost înştiinţată.

Tot din dialoguri cu aceşti sculptori aflăm că turnarea în bronz cu finisaje cu tot înghite circa 40 de euro pe kilogram bronz, adică în jur de 3.000 euro un bust, la care mai adăugăm aproximativ 1.000 euro piedestalul, în funcţie de material. Şi ar fi frumos ca dublul, cum zicea domnul Jecza, citez: „măi copii, manopera ar fi frumos să fie dublu cât costă turnarea”, acest dublu adică 6.000 euro să revină artistului. Ar fi frumos! Dar tare ne e teamă că nu e aşa. Altfel de unde acest secret!

Problema nu se pune în termenii cine e mai bun sculptor, cine ştie meserie şi cine e amator. Întrebarea este, cum se face că, de câte ori e nevoie de un bust în Timişoara, hopa! apare acest Ardeleanu cu un mulaj, la care tocmai lucra şi care ar putea fi gata repede. La fel a fost şi cu portretul domnului Deliu Petroiu, care, între noi fie spus, le-a fost dascăl cam tuturor sculptorilor enumeraţi adineaori. De ce nu există transparenţă în alocarea de bani publici, şi aşa puţini, pentru artă în spaţiul public? De ce nu se invită o comisie de curatori, care să facă o selecţie de proiect? Şi atunci, dacă acest Ardeleanu câştigă, nu mai există loc de discuţie, dar aşa, nu putem să nu ne gândim la şpăgi, afaceri dubioase, filiera Casa de Cultură (unde activează susnumitul Aurel Gheorghe Ardeleanu). Marile curţi de suverani ai istoriei au avut bufoni, curtezane şi artişti. La noi în urbe ştim cine e bufonul, cunoaştem şi curtezana, iar acum l-am identificat şi pe sculptorul de serviciu al Timişoarei.

Eu l-am cunoscut pe Mono, am fost împreună acolo în 1989 şi în balcon. Din schiţele în lut văzute de mine în fotografie, pot spune, atât din perspectiva criticului de artă, dar mai ales ca şi prietenă a lui Mono, că nimic, dar absolut nimic din nobleţea, rafinamentul intelectual şi măiestria poetului nu sunt surprinse de artistul Ardeleanu în atitudine. Şi sunt absolut sigură că sculptorul nu a citit niciodată acest poem:

Singurătatea m-a făcut mare
O simt în mine cum trece de adevăr
ca o umbră ce împodobește lumina
Nu știu dacă aș putea schimba Singurătatea
cu un arbor
El șuieră dacă trece vîntul pe stînci
El e departe dacă nu înaintează pădurea.
(Ion Monoran, 1978)