De-a lungul secolelor, epidemii cumplite au făcut ravagii în rândul populaţiei, fiind, alături de foamete şi războaie, una din principalele cauze ale mortalităţii. Nici Banatul nu a fost ocolit de repetate epidemii de ciumă sau holeră, care au făcut multe victime.
Ciuma de la 1738
În prima jumătate a lunii februarie a anului 1738, un batalion al regimentului de infanterie venit din Transilvania a adus la Timişoara cea mai cumplită epidemie de ciumă pe care a cunoscut-o oraşul. Declanşată în rândul armatei, ea a fost semnalată oficial la Viena pe 22 februarie dar în luna următoare molima s-a extins şi în rândul populaţiei civile. De la o zi la alta, numărul morţilor era din ce în ce mai mare. Cum nu puteau fi îngropaţi la mare adâncime din cauza solului mlăştinos, morţii erau arşi, căutându-se pe această cale diminuarea riscului de contaminare. În cele 13 luni în care epidemia a pus stăpânire pe oraş, 497 de oameni au fost răpuşi de boală şi doar 63 din cei atinşi de flagel au scăpat cu viaţă. Tot din cauza pericolului de contaminare, slujbele se ţineau în afara bisericilor. Încetarea epidemiei a fost declarată oficial la data de 15 martie 1739.
Mii de morţi în aşezările bănăţene
Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, informaţiile sunt contradictorii. Unii spun că ultima epidemie de ciumă ar fi fost înregistrată în 1830, în timp ce alţii relatează că molima ar fi dăinuit până aproape de mijlocul secolului. Nu este clar dacă în această perioadă a bântuit ciuma sau holera, însă victimele erau la fel de numeroase. În 1831 şi 1836 ciuma ar fi fost cea care a bântuit la Bulgăruş iar între anii 1832 şi 1836 tot această boală ar fi ucis mai mulţi locuitori la Deta. Tot în acei ani, ciuma e menţionată la Lovrin, Lugoj şi Liebling. Nici holera nu a ocolit Banatul, ea făcând victime în aceeaşi perioadă, ba chiar şi mai târziu. Molima este semnalată la Iecea Mare, la Jimbolia, unde a cosit peste 1.000 de vieţi, la Belotinţ, unde la un număr de 248 de case au fost 250 de victime. La Lugoj au murit 160 de români şi 60 de germani, la Sânmihaiu German 70 de săteni, la Becicherecu Mic 132 de localnici iar la Silagiu, peste 300. Şi la Berecuţa, holera a cosit cea mai mare parte a populaţiei. Nici Timişoara nu a fost ocolită, molima răspândind frică şi spaimă în rândul locuitorilor. În 1831 s-au înregistrat 1.361 de morţi iar în anul următor, 1.028.
Găleata cu oţet, măsură de dezinfectare
Imperiul Austriac a înfiinţat regimente de graniţă, pentru ca „să se păzească cordonul sănătăţii nestrămutat”. În carantinele austriece curăţenia se făcea „după rânduiala de ciumă de la anul 1737”. Erau mai multe carantine şi rastele. Acestea din urmă erau folosite pentru comerţ şi constau în două bariere acoperite dar foarte apropiate, care despărţeau comercianţii. La mijloc, între bariere, se găsea o găleată cu oţet în care se aruncau monedele iar vânzătorul le scotea din găleata de dezinfectare.
Monumentul Calvarului
Cei care trec prin Grabaţ, un sat care ţine de comuna Lenauheim, pot vedea la marginea acestuia, lângă cimitir, o movilă la baza căreia se află o capelă iar deasupra ei, mai multe cruci.
Satul a fost întemeiat în 1764 cu colonişti şvabi şi sub movilă au fost îngropaţi 175 de morţi răpuşi de epidemia de holeră din 1836, care a durat şapte săptămâni. Povestea celor petrecute atunci s-a transmis din generaţie în generaţie şi bătrânii satului încă o mai ştiu. Se spune că morţii au fost duşi la groapa comună cu o căruţă căptuşită cu tablă şi îngropaţi în var nestins, la mare adâncime, pentru a se împiedica răspândirea bolii. Deasupra movilei s-a ridicat ulterior aşa-numitul „monument al calvarului”, care a fost lăsat în paragină, deşi este unul din monumentele istorice ale judeţului. La baza movilei se află o capelă iar deasupra uşii a fost pusă o placă în 1936, când s-a împlinit un veac de la epidemie.
Deasupra movilei se aflau trei monumente din piatră, făcute probabil de meşteri pietrari locali dar de o execuţie artistică remarcabilă, care, după părerea istoricilor de artă, pare să indice o colonizare târzie dintr-o zonă în care s-a păstrat o foarte puternică tradiţie medievală, cu influenţe romanice. Ansamblul iniţial nu se mai păstrează în întregime. Crucea de la mijloc a dispărut şi a fost înlocuită cu una de tablă, de dată mult mai recentă, pe care se află Iisus crucificat. O singură cruce, care îl reprezintă pe unul din tâlharii răstigniţi alături de Iisus, se mai păstrează întreagă. Din cea aflată în partea stângă, pe soclu se mai află doar un fragment, partea de sus desprinzându-se în urma cutremurului de la începutul anilor ’90. Astăzi, monumentul şi semnificaţia lui sunt aproape date uitării. Biserica romano-catolică din Grabaţ, construită în 1780, este şi ea una din cele mai vechi biserici din Timiş.
