Cum se blochează România la prima zăpadă. Reportaj despre aventura unei banale deplasări

După prima ninsoare, aşa cum se întâmplă mereu, întregul trafic a fost dat peste cap. Nu numai cel rutier şi nu numai în jumătatea răsăriteană a ţării, unde au fost instituite coduri de alarmă. Duminică a început să ningă aşezat şi la Timişoara, iar luni dimineaţa totul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Nimic surprinzător, e sfârşit de decembrie, iar meteorologii anunţaseră de câteva zile schimbarea vremii, însă cei care se ocupă de administaţia locală nu apucaseră să se dezmeticească pe deplin. Chiar dacă în partea de vest nu s-a instituit vreun cod, un drum cu maşina devine riscant, şoselele sunt nesigure, şi pare mai înţeleaptă varianta unei deplasări cu trenul. Numai că realitatea bate bunele intenţii.

Dotări ultimul răcnet

Luni dimineaţă mă aventurez spre gară. Trebuie să parcurg o distanţă care, în condiţiile unui transport public al cărui grafic ar fi întocmit cu discernământ, nu poate dura mai mult de un sfert de oră. Preventiv, plec de acasă cu o oră mai devreme, pe la 7.15, ca să prind un tren spre Arad cu plecarea la 8.21. Ajung, cu chiu cu vai, până la penultima staţie, la intersecţia bulevardului Carol I cu bulevardul Dragalina, unde tramvaiul se împotmoleşte. S-a blocat macazul, vatmanul ridică din umeri neputincios şi, evident, nu e rost de plecat mai departe. O iau la pas prin nămeţi şi reuşesc să ajung la gară în timp util.

Mai sunt câteva minute până la plecarea trenului, anunţat la prima linie, dar aceasta e ocupată de garnitura care încă nu plecase spre Vârşeţ. Cică tot macazul făcea figuri. Panoul electronic de sosiri şi plecări nu e foarte clar. E anunţată o întârziere a acceleratului care vine de la Reşiţa şi care – spun navetiştii – se transformă în personal la Timişoara şi porneşte mai departe spre Arad, dar plecarea acestuia e conformă cu mersul trenurilor, aşa cum e el afişat pe perete. Mă uit după un ghişeu de informaţii. Nu există. Au început un fel de lucrări de reabilitare a gării, a fost zugrăvită faţada, holul şi au fost spoite câteva copertine ale peroanelor. Din hol a dispărut în schimb ceasul de perete iar pardoseala de mozaic, în mijlocul căreia tronează un brad împodobit, e la fel de jegoasă, la fel ca şi cea a peroanelor. E o mizerie sedimentată de-a lungul anilor, care nu mai poate fi înlăturată cu mopul. Nu degeaba gara timişoreană a dobândit faima uneia dintre cele mai urâte şi mai insalubre din întreaga ţară.

Câţiva porumbei stau cocoţaţi pe o grindă şi un stol de vrăbii zburărăceşte printre călători, în căutarea unui loc cât mai confortabil.

În schimb, nu lipsesc câteva dotări ultramoderne. Există un infochioşc, vreo două automate pentru bilete la care nu se-nghesuie nimeni, toată lumea stă la coadă la ghişee, iar pe peron, un chioşc automat de sifon şi apă minerală cântă colinzi şi urează călătorilor sărbători fericite.

Robotul şi impiegatul de mişcare

O voce destul de neclară anunţă, în sfârşit, plecarea personalului spre Arad, dar deruta devine maximă. Trenul de Vârşeţ, care trebuia să plece de juma’ de oră, e încă pe linie, iar cel de Arad nu e nicăieri. Un domn avizat mă lămureşte: e vorba tot de o chestie care ţine de modernizare, plecările şi sosirile sunt anunţate de un robot, care nu e la curent cu disfuncţionalităţile apărute în traficul feroviar şi respectă mersul trenurilor. Cineva mă întreabă dacă plec la Arad. Îi răspund că aş vrea, dar sunt la cheremul CFR-ului şi de aceea nu sunt foarte sigură.

Conductorul trenului care trebuie să plece la Vârşeţ ne sfătuieşte să încercăm la biroul impiegatului de mişcare, undeva spre capătul peronului. „El trebuie să ştie” completează doct conductorul. Am noroc. Un poliţist se interesa de aceeaşi problemă şi impiegatul dădea telefoane, pentru a afla pe unde e trenul rătăcit. „Vine”, ne asigură el după ce pune receptorul jos, „vine imediat”. Mai mult nu se poate afla. Poliţistul dă dovadă de spirit organizatoric şi mă expediază scurt: „Mergeţi şi spuneţi-le şi celorlalţi că vine imediat”. Nu prea înţeleg şi îi sugerez să ia legătura cu dispeceratul.

„Bine că e cald”

În sfârşit, pleacă trenul de Vârşeţ, linia e liberă dar pe tabelul electronic apăruse o modificare: trenul de Reşiţa e anunţat la linia 5. Trenul de Arad nici nu mai apare, ora de plecare era de mult depăşită. Îl reperez pe şeful de tren care urma să plece la Arad. Nu are nici o explicaţie. Nici el nu ştie nimic şi e la fel de dezorientat ca pasagerii. Întreb, aşa de curiozitate, dacă e cineva în gară care poate desluşi lucrurile. Dă din cap în semn de negaţie. Mă hotărăsc să devin umbra lui, sigură că trenul nu va pleca fără el. Trenul soseşte în sfârşit, la linia 1, călătorii se opintesc să urce repede, biruind peronul alunecos şi treptele îngheţate, anunţaţi că „pleacă repede”. Într-adevăr, pleacă cu o întârziere rezonabilă, de 35 de minute. Conductorul răsuflă uşurat: „Bine că e cald”. Toată lumea e mulţumită că trenul s-a urnit din loc şi nu trebuie să aştepte până la prânz următoarea garnitură.

Foto: Arhivă