Crăciunul este sărbătoarea Naşterii lui Iisus Christos, fiul lui Dumnezeu întrupat în Fecioara Maria, pe care Tatăl l-a trimis pe pământ pentru a preface lumea, a-i aduce mântuirea şi a vesti Împărăţia Cerurilor.
Iubit şi deopotrivă contestat în ultimele veacuri de ateii comunişti dar nu numai, Iisus n-a putut fi izgonit din lume. El este cel care împarte istoria omenirii în două ere distincte, cea dinainte şi cea după Christos. Este singurul om care, deşi a trăit în urmă cu două milenii, e veşnic viu în sufletul oamenilor şi iubit de aceştia, semn că n-a murit decât pentru a învia din nou. Ne-a învăţat că viaţa e veşnică şi omul, nemuritor. Viaţa Lui pe pământ ne-a lăsat religia creştină, o religie a iubirii plină de învăţături pe înţelesul tuturor, atât de puternică încât să dăinuie peste veacuri. Iisus rămâne o pildă pentru rostul omenesc pe pământ care trebuie să fie o necontenită edificare morală a sufletului.
În urmă cu mai bine de 2000 de ani, Iisus venea pe lume într-un staul iar ieslea umplută cu fân uscat şi paie curate i-a fost leagăn. Fiul lui Dumnezeu era omul aşteptat de o mie de ani ca să-i dezrobească pe oameni. Păstorii cei săraci au fost primii care s-au arătat cu daruri iar după câteva zile au sosit şi cei trei magi, călare pe cămilele lor, călăuziţi de noua stea care s-a arătat pe cer. Înţelepţii au venit să se închine Regelui a cărui naştere a fost vestită, ca un semn al supunerii întregii omeniri, dar era Regele care avea să dispreţuiască bogăţiile şi comorile lumeşti. Iisus s-a născut ca supus a doi stăpâni, Octavian, împăratul de la Roma, şi regele Irod, care se suise pe tronul lui David şi Solomon din Iudeea.
Lacom de aur şi glorie, atunci când acesta află din gura Magilor că se născuse un Rege al Iudeei, porunci să fie omorâţi toţi pruncii nou-născuţi în Betleem, printre care se spune că ar fi fost şi un copil al său. Sâgeroasa jertfă a fost tălmăcită ca o mântuire a celor neprihăniţi la venirea pe lume a lui Iisus, copii nevinovaţi care nu au ajuns să-l vândă şi să-l vadă răstignit. De îndată ce noaptea s-a lăsat peste Betleem, Maria şi-a luat pruncul şi a plecat spre străvechiul pământ al Canaanului iar apoi în Egipt, pentru a-l pune la adăpost de nemiloasa poruncă a regelui Irod. Revenit din surghiun, Iisus şi-a petrecut copilăria în casa părintească din Nazaret, iar când împlinise 12 ani şi Maria l-a pierdut, regăsindu-l după trei zile în Templu, Iisus a rostit profetice cuvinte, aşa cum povesteşte Evanghelistul: „ … Nu ştiţi oare că nu mă pot pierde, că nimeni nu mă va pierde niciodată, nici chiar cei ce mă vor băga în pământ? Fi-voi oriunde crede în mine cineva, chiar de nu mă va vedea cu ochii; nu pot fi pierdut de nici un om, câtă vreme mă are în suflet. Nici nu mă voi rătăci aflându-mă părăsit în Livada Măslinilor, singur trezindu-mă în mormânt. De mă ascund, mă întorc; de mor, învii; cel ce mă pierde trebuie să mă afle iară”. El avea să împlinească pe pământ porunca Tatălui, avea să arate oamenilor un nou suflet omenesc pe care nimic nu-l poate cumpăra şi avea să-i înveţe că Dumnezeu e Părintele, care îşi iubeşte toţi copiii precum un tată, aşa cum regele nu-şi poate iubi niciodată supuşii. Cel născut printre ciobani ca să ajungă Păstorul oamenilor, a revenit printre ei când a împlinit 30 de ani, ei să se închine Regelui a cărui naştere a fost vestită pentru a-i vesti că împărăţia lui nu e pe acest pământ şi pentru a-i învăţa că nepângărirea sufletului e singura mirodenie care-l fereşte pe om de putrezire şi poate înfrânge moartea.
