La sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai multe familii de macedo-români s-au stabilit la Sânnicolau Mare, străveche aşezare cu urme de locuire din preistorie şi atestată documentar în Evul Mediu la începutul secolului al XV-lea, ca proprietate a episcopiei Cenadului. În secolul al XIX-lea exista deja la Sânnicolau o adevărată colonie macedo-română alcătuită din peste 400 de persoane, dintre care cea mai de vază familie a fost cea a fraţilor Ciril şi Cristofor Nacu. În oraş se mai pot vedea şi astăzi câteva din ctitoriile acestei familii, considerate monumente istorice.
De la negustori de vite, la proprietari înnobilaţi
După un profitabil comerţ cu vite făcut direct cu Viena în care îşi avea reşedinţa Casa de Habsburg, din rândul căreia era ales împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, atunci când domeniile erariale din Banat au fost scoase la licitaţie, fraţii Nacu l-au cumpărat pe cel de la Sânnicolau Mare, iar urmaşii lor l-au păstrat până la începutul secolului trecut. În 1784, împăratul Iosif al II-lea l-a ridicat pe Cristofor Nacu la rangul de nemeş, diploma nobiliară fiind întărită de împăratul Francisc I, în 1807. Alexandru, fiul lui Cristofor, a fost şi el înnobilat în 1813, primind titlul de conte, fiind numit, după obiceiul locului, „grof”. Un alt descendent al familiei, pe nume tot Alexandru, a ajuns, la doar 30 de ani, membru în Casa Magnaţilor, iar între 1906 şi 1910 a fost guvernator al oraşului Fiume.
Iniţial, familia Nacu a fost ortodoxă şi în istoria locului se ştie că atâta vreme cât ea a rămas credincioasă datinilor ortodoxe, românii şi sârbii s-au bucurat de ocrotirea ei, iar viaţa ţăranilor s-a îmbunătăţit. În casa lor se păstrau cu sfinţenie obiceiurile şi tradiţiile româneşti, iar colindătorii aşteptau cu emoţie ajunul Crăciunului, pentru a merge la castelul contelui. O parte a familiei a rămas ortodoxă, dar contele Alexandru Nacu a trecut la catolicism, iar familia s-a maghiarizat, schimbându-şi numele în Nako.
Edificii ridicate de familia Nacu
Membrii familiei Nacu au construit în oraş mai multe edificii importante, reprezentative şi astăzi pentru Sânnicolau Mare. Prin grija lor s-a construit, în 1799, şcoala de agricultură, prima de acest fel din ţară, iar biserica romano-catolică din localitate, terminată în 1824, este tot o ctitorie a familiei Nako. În cripta aflată sub altarul principal sunt înmormântaţi şi membri ai familiei.
În 1864, Kalman Nako a înălţat conacul din centrul localităţii, cunoscut sub numele de „Conacul Nako”. Construit în 1864, plină epocă romantică, acesta se caracterizează printr-un stil eclectic, cu elemente neoclasice şi un turn deosebit de pitoresc, reprezentativ pentru arhitectura bănăţeană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aflat în mijlocul unui parc cu numeroşi copaci de esenţă rară, conacul cu 99 de încăperi a devenit reşedinţa familiei şi a fost depozitarul unor colecţii foarte importante, unele chiar din Africa dar şi din Veneţia sau Ţările de Jos, care din păcate nu se mai păstrează. Cele peste 5.000 de volume ale bibliotecii au dispărut, iar mobilierului de valoare din conac i s-a pierdut, de asemenea, urma. Clădirea s-a degradat vizibil în anii regimului comunist, mai ales prin modificările interioare, de o frapantă lipsă de bun-gust.
În 1883, contele Nako a construit spitalul orăşenesc „Berta”, care poartă numele soţiei sale, Berta Gyertyanffi. În curtea spitalului a fost ridicată şi o statuie care o înfăţişează pe contesa în amintirea căreia a fost construit spitalul. Tot Kalman Nako a fost cel care a construit restaurantul „Vulturul Negru”, celebru în oraş, care avea şi o sală de concerte. Clădirile aşteaptă să fie puse în valoare de edilii locali, pentru a reda oraşului frumuseţea de altădată şi atmosfera specifică acestor locuri.
Tezaurul de la Sânnicolau Mare
În 1799, un ţăran sârb a descoperit, în timp ce săpa o groapă în apropierea grădinii sale, o adevărată comoară. Au ieşit la iveală nu mai puţin de 23 de vase de aur – ulcioare, cupe, ceşti, pocale, pahare, tăvi – unele încrustate cu pietre scumpe sau având gravate scene războinice. Pe unele existau inscripţii care indicau drept proprietar o căpetenie creştină. Cât priveşte soarta acestei comori, s-au născut mai multe legende: unii au spus că nevasta ţăranului care le-a descoperit nu şi-a dat seama că obiectele sunt din aur şi le-a atârnat pe pereţii casei, în tindă.
Un an mai târziu, un negustor grec le-ar fi descoperit în casa lor şi le-ar fi cumpărat pe un preţ de nimic, plecând apoi la Pesta, pentru a le vinde pe bani grei. Ar fi fost însă prins de autorităţi, care au confiscat comoara. După alţii, comoara a ajuns, chiar din prima zi, la familia Nacu, iar aceasta l-a răsplătit pe ţăranul sârb cu 64 de iugăre de pământ şi patru boi.
În mod sigur însă, descoperirea a avut un mare răsunet şi a făcut mare senzaţie în lumea savanţilor. La vremea respectivă, tezaurul era evaluat la peste trei milioane de florini, valoarea acestuia fiind sporită de vechimea sa şi de arta cu care erau lucrate vasele. După unii, comoara ar fi aparţinut chiar voievodului Ahtum, care ar fi îngropat-o înainte de lupta cu ungurii. Tezaurul a ajuns la muzeul imperial din Viena şi se spune că lîngă comoară s-ar mai fi aflat şi o cruce de mare preţ, donată de familia Nacu unei mănăstiri din Serbia. După acest tezaur s-a făcut o copie care a existat la Muzeul Banatului până la sfârşitul primului război mondial, când a fost rechiziţionată din ordinul autorităţilor sârbe care preluaseră controlul asupra Banatului şi n-a mai fost niciodată restituită.
