Vechile parcuri care au fost amenajate astfel încât să înconjoare cetatea ca o adevărată centură de verdeaţă şi aleile umbrite de copaci care se întindeau de-a lungul canalului Bega au dat Timişoarei, cu multă vreme în urmă, supranumele de „oraş al parcurilor”.
Parcul Coronini
Parcul care avea să primească numele guvernatorului militar şi civil al Voivodinei sârbeşti şi al Banatului timişean, contele Johann von Coronini-Cronberg, a fost primul amenajat în Timişoara, la mijlocul secolului al XIX-lea. Aici se afla în jurul anului 1840 o grădinărie, iar un deceniu mai târziu, pe terenul aflat dincolo de zidurile cetăţii, spre Fabric, prin grija contelui au fost plantaţi mai mulţi copaci. Era prima amenajare peisagistică pe o porţiune din esplanada cetăţii care înconjura sistemul de fortificaţii ale acesteia, unde nu fuseseră permise până atunci nici un fel de intervenţii. În faţa noilor tehnici militare de atac, fortificaţiile de tip Vauban începeau să-şi piardă din eficienţă, aşa încât terenurile din jurul cetăţii care fuseseră folosite pentru întărirea capacităţii de apărare a acesteia au început să fie valorificate în alte scopuri.
Parcul, care se va numi Coronini până în 1918, a fost deschis în mod oficial în 1868 şi câţiva ani mai târziu a fost preluat de primărie, spaţiile libere din jur fiind vândute pentru construirea clădirilor care se află şi acum în zonă. Pe vremuri, în partea dinspre Bega şi strada Pestalozzi, trecea un braţ de apă al Begăi care venea dinspre uzina electrică. În 1910, după reamenajarea cursului râului şi construirea podului Neptun, s-a ridicat gardul cu partea inferioară de cărămidă şi cea superioară de fier forjat, două intrări monumentale şi cinematograful Apollo (redenumit ulterior Parc), în stilul Secession al anilor 1900, în concordanţă cu podul şi palatul Neptun.
Intrarea de lângă podul Neptun are două turnuri masive de cărămidă legate printr- un portal cu linii curbe care închide închide poarta de acces în formă de potcoavă iar intrările cu elemente ornamentale pentru pietoni străpung la bază cele două turnuri. Poarta, împreună cu gardul, se păstrează şi astăzi, deşi la un moment dat, în timpul regimului comunist, s-a pus problema înlocuirii acestuia. Pe cele patru hectare şi jumătate ale parcului se află specii rare de tisă şi de pin, stejari seculari şi în fiecare colţ al acestuia a fost plantat câte un copac deosebit, precum un fag roşu înconjurat de hortensii sau un plop alb printre tisele verzi. Esenţele şi florile au fost combinate cu măiestrie, efectul coloristic fiind remarcabil. În parc se afla un chioşc în care, în unele zile, cânta fanfara şi exista un restaurant. Parcul a fost vizitat şi de împăratul Franz Iosef, care a fost neplăcut impresionat de praful de pe alei. Inspectorul parcului l-a asigurat că un asemenea inconvenient nu există dimineaţa, când aleile parcului erau proaspăt stropite.
Parcul a purtat mai multe denumiri: Parcul Oraşului (Stadtpark, Városliget), după 1918 s-a numit Parcul Regina Maria, în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru rolul pe care regina l-a avut în înfăptuirea României Mari, după cel de-al doilea război a devenit Parcul Tineretului şi ulterior, Parcul Poporului. În prezent, parcul şi-a reluat denumirea de „Regina Maria” şi a fost reamenajat, dar din vechea faţadă Secession a cinematografului nu s-a mai păstrat nimic şi o suprafaţă considerabilă a parcului a fost cedată de primărie pentru ridicarea unor clădiri.
Parcul Scudier (Parcul Central)
Al doilea parc al Timişoarei a fost cel care se află acum în vecinătatea catedralei. Pe locul actualului Parc Central se afla între anii 1738 şi 1771 un cimitir în care au fost înmormântaţi în jur de 8.000 – 9.000 de oameni, majoritatea morţi în timpul epidemiei de ciumă din 1738 – 1739. După amenajarea cimitirului din Calea Lipovei, cel de pe locul actualului parc a fost închis, iar prin anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, generalul Anton Scudier, în calitate de comandant militar al Banatului, a hotărât să transforme vechiul cimitir civil şi militar aflat între actualul curs al Begăi şi fostul şanţ sanitar (acum bulevardul Republicii) într-un parc. Rămăşiţele celor îngropaţi aici au fost deshumate de soldaţi şi, după o slujbă religioasă, au fost reînhumate în cimitirul din Calea Lipovei.
Terenul mlăştinos şi nesănătos, un adevărat focar de infecţie, a fost drenat şi nivelat, iar în 1879 Asociaţia Parcului, 
înfiinţată de locuitorii din Iosefin şi Elisabetin, a plantat arborii şi s-a ocupat de amenajarea acestuia, iniţial în stil englezesc, cu peluze întinse şi alei care se intersectau în mijlocul parcului. Parcul, care ocupă o suprafaţă de peste nouă hectare, a fost preluat de primărie în 1905 spre a fi îngrijit, s-au pus în valoare specii decorative precum tisa, castani, pini, nucul american, hickory etc. Până în 1932, prin mijlocul parcului trecea linia de cale ferată care lega Timişoara de Baziaş. Tot aici se afla şi o celebră şcoală de înot. În 1881, cetăţenii oraşului au ridicat o statuie de fontă aurită a generalului Scudier, în mărime naturală, care a fost dărâmată în toamna anului 1918, pe soclu fiind montat apoi un ceas.
După primul război, s-au lărgit spaţiile de promenadă din parc. În centrul acestuia s-a amenajat o alee a personalităţilor, cu busturile de bronz ale lui Alexandru Mocioni, Vincenţiu Babeş sau I.G. Duca, înlăturate de comunişti după al doilea război mondial.
În schimb, în 1962 s-a înălţat pe aleea principală, chiar în centrul parcului, monumentul ostaşului român, cunoscut însă şi ca statuia ostaşului sovietic. A fost inaugurat oficial pe 30 decembrie, decretată drept zi a republicii populare. În anii regimului comunist parcul s-a numit I.V. Stalin, apoi Parcul Central. De câţiva ani, pe aleea principală au fost amplasate busturile mai multor personalităţi care au jucat un rol de seamă în viaţa oraşului.
