Anul trecut am luat parte la festivitatea de deschidere a anului școlar. Nimerită în altă parte decât presa care trebuia sa afle și să transmită că viceprimarul Dan Diaconu va oferi un premiu colosal celei mai performante școli din Timișoara, am avut neplăcerea să dau cu ochii de un mesaj. Și mi-a rămas în minte luni bine. Stătea scris pe o ușă și spunea chiar așa: „în școală nu se țipă”.
Un lucru de bun-simț, am zice la prima vedere. O chestie de disciplină. Dar oare de ce ar țipa un om sau un copil? De frică, de nervi sau pentru că se simte nedreptăţit, cred eu. Dar mai ales fiindcă e o reacţie naturală! Ei bine, coform școlii aceste sentimente ar trebui exprimate frumos.
E cam ca în ştirile în care reporterii întrebă oamenii de la înmormântare cum se simt în acele clipe. Pesemne copiii trebuie să își exprime mânia sau frica pe un ton calm, în completă antiteză cu sentimentul.
E perfect logic, la școală te dresezi pentru viaţă. Ai un educator, apoi un diriginte, apoi un şef şi concomitent un soţ sau o soţie de care trebuie să ştii să asculţi. Căci, dacă e să ne luăm după cât aplicăm în viață din ceea ce am învățat în decursul anilor de școală, circa 17, cât face un absolvent de master, anii ăştia nu se justifică. Pentru că ajungi să cauți un job şi, după 17 ani în care ai învățat ca să devii ceva și cineva, ești respins pe motiv că nu ai experiență. Dacă aveam legi, școala se punea la experiență profesională! Că doar statul spune că e utilă, nu merge nimeni 17 ani din plăcere.
Revenind la frumosul mesaj „în şcoală nu se ţipă”, țin doar să spun că ne tot plângem. Ba că suntem mințiți, ba că furați, ba că politcienii sunt „ai drecului”, că româncele sunt curve și bărbații bețivi și porci. Dar suntem toți produsul aceleiaşi societăți. Nu putem unii fără alţii. Iar ipocrizia e pâinea noastră cea de toate zielele. Toate regulile de comportament și tot ce impunem peste firea umană cu scopul de a stabili ordine se întoarce împotriva nostră, după cum e firesc, dar noi nu ne prindem. De vină sunt alții!
