Nimic nu e sigur, în afară de moarte şi taxe, spune o vorbă americană. Realitatea românească bate însă orice imaginaţie de peste ocean. Mi-am amintit, observând agitaţia ultimelor zile, având în vedere că ne aflăm în plină perioadă de depunere a declaraţiilor fiscale, de un dialog fabulos dintr-o piesă a lui Valeriu Butulescu, Don Siempre, care rezumă perfect relaţia funcţionar al finanţelor publice – contribuabil:
Profesorul I (flutură o hârtie): Avem ordin scris să-ţi confiscăm ultimele vise!
Don Siempre: Şi ce-mi oferiţi voi în schimb, tâllharilor? Un cer cu număr de inventar? Un Dumnezeu plătitor de impozite?
Adevărat. Un simplu drum la Direcţia Finanţelor Publice din Timişoara şi ţi s-a spulberat şi ultimul vis/ultima speranţă că ţara, oraşul, realitatea în care trăieşti ar putea fi una normală şi că, de fapt, nu trăieşti o ficţiune kafkiană, un non-sens perpetuu al administraţiei din România. Nici nu vreau să mă gândesc ce gândire întortocheată, ce minte încâlcită trebuie să aibă cei care inventează declaraţii peste declaraţii, cozi interminabile, sisteme de taxare şi suprataxare, amenzi şi ameninţări transmise cu rigulozitate prin poştă, funcţionari cu care nu se poate discuta, clădiri impozante în care domnesc prostia şi incompetenţa.
Nici nu are rost să ne mai comparăm cu regimurile fiscale din ţările civilizate, unde şi fără să cunoşti limba ţării respective şi fără să apelezi la ajutorul unui contabil (care în România e şi el încurcat de neaşteptatele schimbări de situaţie) te descurci să îţi plăteşti impozitul pentru un amărât de PFA sau dacă realizezi venituri din activităţi independente.
Ce simplu trebuie să fie pentru baştanii cu turnuleţe din centrul oraşului sau pentru interlopii care conduc reţelele de crimă organizată, ce viaţă trebuie să ducă aceştia care nu au de-a face cu “umilii” funcţionari publici, aceştia care nu datorează nici măcar un leu la stat, din munca lor “cinstită şi preacuvioasă”… În schimb, “prostimea” stă încolonată la ghişeele unde tronează funcţionarii superiori oricărei forme de viaţă care există dincolo de geamurile lor securizate, funcţionarilor care te anunţă cu dispreţ că îţi mai lipseşte o declaraţie, o semnătură, o virgulă sau un punct la dosarul gros cât un roman rusesc şi că ar fi bine să mai vii mătăluţă peste două zile, să aştepţi din nou la coadă şi, poate, prin bunăvoinţa sa, funcţionarul se va milui de tine şi îţi va înregistra declaraţia. Asta doar după ce ai studiat cu mare atenţie codul fiscal, reglementările legale, ai consultat trei contabili, 10 prieteni care sunt în aceeaşi situaţie şi doi medici pentru puseurile de tensiune cauzate de nervii “fiscali”.
