O statuie ridicată cu mai bine de un veac şi jumătate în urmă a stârnit, de-a lungul timpului, numeroase nemulţumiri şi proteste, atât din partea ungurilor cât şi a românilor, din motive diferite. Coloana Fidelităţii a stat în Piaţa Libertăţii 83 de ani, după care a fost exilată în cimitir. Încercarea recentă a municipalităţii de a readuce statuia în spaţiul public a stârnit din nou opoziţia comunităţii maghiare, care continuă să vadă într-un monument artistic legat de un episod dramatic din istoria oraşului un afront direct, deşi, ulterior acelor evenimente, maghiarii şi austriecii au pus bazele regimului dualist, sub conducerea aceluiaşi împărat care ceruse ridicarea monumentului.
Monumentul Victoriei
În 1852, statuia Fecioarei Maria şi a Sfântului Nepomuk din Piaţa de Paradă, care şi-a reluat după mai multe peregrinări locul iniţial, a fost mutată în faţa Porţii Transilvania şi înlocuită, din porunca împăratului Franz Josef dată în 9 august 1850, cu un monument înalt de peste zece metri, numit al Victoriei, pentru a comemora înfrângerea revoluţionarilor maghiari de trupele austriece în vara anului 1849, când aceştia au asediat cetatea Timişoarei. Piatra fundamentală a statuii a fost aşezată personal de împărat, în 15 iunie 1852, împreună cu un text aşezat în fundaţie pe care scria: „Pentru a da o nouă dovadă despre mărinimoasa recunoştinţă pentru faptele eroice ale armatei mele am dispus, ca pentru eternizarea eliberării Timişoarei, după o apărarea eroică de 107 zile şi a amintirii luptei din 9 august 1849, să se ridice în acest oraş un monument trainic…”. Tot de atunci datează şi numele de Piaţa Libertăţii, în amintirea rezistenţei garnizoanei austriece conduse de comandantul cetăţii, generalul Rukavina, care a rezistat eroic, rămânând credincioasă împăratului. În piaţă, sub ameninţarea tunurilor îndreptate spre primăria veche şi sediul comitatului, garda naţională maghiară a fost dezarmată şi porţile cetăţii au fost închise dar aceasta era înconjurată de trupele revoluţionarilor, care au început să bombardeze oraşul rămas izolat, Banatul fiind ocupat de trupele revoluţionarilor conduse de Iosif Bem. A început să se facă simţită lipsa de apă, proviziile erau pe terminate, mulţi s-au îmbolnăvit de scorbut, apoi de febră tifoidă şi de holeră.
Aproape toate clădirile din cetate au fost atinse de ghiulele şi au suferit stricăciuni, Kossuth însuşi a venit în tabăra asediatorilor cerându-le să cucerească cetatea, dar în ciuda atacurilor violente şi a capacităţii de rezistenţă slăbită a trupelor din garnizoană, atacul asupra Timişoarei a fost în cele din urmă respins, cu ajutorul unui detaşament de cavalerie venit în ajutorul asediaţilor. Aproape 400 de clădiri din cetate şi din afara acesteia au fost distruse iar oraşul devenise o ruină.
Mutilată la cererea maghiarilor
Dezvelirea monumentului s-a făcut în 17 ianuarie 1853, în prezenţa autorităţilor militare, dar nu s-au păstrat nici un fel de date despre eveniment deoarece actele din arhiva primăriei au dispărut, luate probabil de cei care nu vedeau cu ochi buni monumentul care amintea de înfrângerea maghiarilor. Monumentul, zvelt, în stil neogotic, a fost conceput şi executat de arhitectul Josef Kranner. Pe soclul statuii erau reprezentate fortificaţiile cetăţii Timişoara cu tunuri, deasupra căruia un baldachin rezemat pe stâlpi proteja figura unei femei care ţinea în mâini cheile oraşului. În jurul baldachinului se aflau alte patru statuete, mai mici, care personificau Cinstea, Supunerea, Vegherea şi Sacrificiul. Tot pe soclu erau înfăţişate mai multe figuri ciudate, asemănătoare cu nişte monştri cu dinţii rânjiţi care încercau să apuce cheile cetăţii şi care, în concepţia imperială, îi reprezentau pe revoluţionarii maghiari. Cuprinşi de indignare, ungurii au cerut în repetate rânduri ştergerea acestor figuri şi acestea au fost rase în 1885, după intervenţia primarului Török János la comandantul cetăţii, care a aprobat cererea maghiarilor. Era în anii imperiului dualist, când austriecii şi ungurii se reconciliaseră şi adversităţile din trecut fuseseră estompate, după ce s-a realizat uniunea care avea în comun împăratul, politica externă, finanţele şi războiul iar teritoriile aflate sub administraţie maghiară, printre care şi Banatul, erau supuse unui intens proces de maghiarizare.
Devastată de români
La sfârşitul lunii octombrie 1918, după ce imperiul austro-ungar a capitulat şi împăratul Carol I de Habsburg i-a dezlegat pe toţi ofiţerii şi soldaţii din armata austro-ungară de jurământul de credinţă, la Timişoara au început demonstraţiile, manifestaţiile de stradă şi disputele pentru stăpânirea asupra Banatului. Elanul patriotic s-a răsfrânt şi de această dată asupra statuii monumentului Victoriei, care a fost dat jos şi devastat. Mai mulţi români s-au urcat pe soclul acesteia, au acoperit capul femeii care simboliza stăpânirea imperială cu un fel de coif de hârtie iar la gât i-au atârnat un bilet pe care scria „Austria a murit”, după care a fost decapitată iar cele patru statui mici au fost distruse. Pe alte părţi ale statuii au fost afişate şi alte inscripţii, precum „Trăiască independenţa” sau „Nu vom mai fi robi de azi înainte”. În 1936, resturile statuii ridicate în memoria celor căzuţi în timpul asediului cetăţii, pentru a o apăra, au fost demontate şi mutate în cimitirul din Calea Lipovei, unde se află şi astăzi.
Un monument al revoluţionarilor de la 1848 ridicat în memoria soldaţilor unguri căzuţi în timpul luptei se află pe aleea Ghirodei
Foto monument Ghiroda: Banaterra.
