Pe la începutul anilor ’80, în Parcul Botanic din Timișoara a existat o chestie frumoasă. Era un soi de talcioc. Sau piaţă, dacă vreţi. În locul ăsta nu se vindea Cipiripi, Eurocrem, ţigări Vikend sau Otteri, ci discuri. Viniluri, mai exact.
Încet – încet, piaţa a prins curaj şi, din vorbă-n vorbă, a crescut văzând cu ochii. Alături de clasicele viniluri, au apărut şi cabluri de alimentare, casetofoane deck, magnetofoane, pick-up-uri. Adică instrumentele pe care se putea asculta muzică în acele vremuri. Vremuri nostalgice şi de neimaginat pentru cei născuţi „after“, care astăzi se laudă cu sute de giga de muzică şi un sistem 7.1.
Au fost vremurile în care pentru a asculta muzică trebuia să scoţi bănuţi din buzunar.
În care oamenii îşi făceau cultură muzicală prin discuri vinil, benzi de magnetofon sau casete audio. Vremuri în care, chiar dacă canalele de informaţie muzicală erau cât se poate de anevoioase, gusturile erau mai rafinate.
Şi ce-i cu asta? – vei întreba, pe bună dreptate. Ei bine, te îndemn pe tine – cel care atunci când te întreabă cineva ce muzică asculţi răspunzi sigur de tine „am 300 de giga de muzică de toate felurile“ – să te gândeşti. Câtă muzică asculţi de fapt? Când ţi-ai cumpărat ultimul CD sau când ai avut fericirea de a savura ceva muzică? Când te-ai dus la un concert pentru că eşti fan adevărat?
Normal, vremurile s-au schimbat și nu mai există vechea piaţă de viniluri. Dacă ai bunăvoinţă, poţi ieşi din „turmă“. Poţi să-ţi antrenezi urechea şi spiritul de meloman achiziţionându-ţi, pe lângă minunăţiile digitale ale lumii de azi, şi câteva chestii old-school. Cum ar fi un amplificator stereo, două boxe „clasice“, pe cât posibil din gama Hi-Fi, un CD player de modă veche dar cu ceva performanţe şi eventual un turntable. Poate chiar CD-uri originale sau viniluri. E momentul să ieşi din lumea oamenilor cu urechi de tablă…
