Toți avem micile noastre obsesii, asta e situația, trebuie să trăim cu ele, iar cei din jurul nostru la fel. Însă una pe care nu o înțeleg este obsesia CV-ului. Adică, de la un punct încolo, mai e cazul să îți bați capul? Mă gândesc că-ți prinde bine să fii cu ochii pe el până pe la 25-30, hai 35 de ani, dar apoi? Sigur, sunt oameni cu adevărat ambițioși (cum poate eu nu sunt) care au nevoie de un Curriculum Vitae bine pus la punct și bogat pentru a avansa în cariera pe care și-au ales-o, fie în politică, fie în business sau orice-ar fi. Iar politicienii sunt printre cei mai ambițioși oameni de afaceri.
Sunt oameni în funcții de răspundere, politicieni de calibru, nu dăm nume, care la 50 – 60 de ani strâng în continuare funcții și titluri la CV-ul deja lung cât o zi de post.
Atât de lung încât probabil n-o să-l mai citească nimeni vreodată până la capăt, cu excepția titularului. Titular care, dacă a ajuns la vârsta a treia și continuă să tragă de ”firul vieții” (merge? hai că merge) cu o determinare demnă de o cauză mai bună, ar trebui măcar să-și lase ca ultimă dorință citirea CV-ului la înmormântare. Să sufere și alții. Dacă te lași de fumat, de băut și/sau de alte vicii, o să fii în cel mai bun caz un mort sănătos. La fel și cu bucata aia de hârtie, o să ajungem toți niște pensionari ciudați, cu zeci de titluri pe care n-o să aibă nimeni răbdare să ne asculte înșiruindu-le. Există oameni care nu pot dormi noaptea dacă nu au stabilit următoarea țintă de adăugat la CV și există oameni care își văd de treabă liniștiți, și chiar fac lucruri impresionante, fără să le pese prea mult de conținutul respectivei hârtii.
De la al câtelea aliniat se termină utilitatea și începe vanitatea? Greu de zis dar, în ignoranța mea, încep să capăt impresia că CV-ul e ceva important, mai ales dacă un om de talia unui prim-ministru a simțit nevoia să treacă acolo un doctorat-fantomă. Importanța capitală a CV-ului l-a determinat să facă asta, mă gândesc, pentru că de obicei oamenii nu mint în acele hârtii, nu? Nu?!
