Feministă, scriitoare, țărancă. Povestea Mariei Dogaru, bănățeanca de la sat care a răsturnat stereotipurile

Despre Maria Dogaru se spune că a fost prima ţărancă feministă din România, unica femeie autoare de snoave şi povestiri în publicaţiile dedicate satelor bănăţene în anii interbelici.

Maria, născută Palcu, a văzut lumina zilei în comuna timişeană Comloşu Mare la 10 aprilie 1906. După ce urmat şase clase în comună, familia intenţiona să o trimită la oraş, pentru a-şi continua studiile la claustrul de fete, dar în cele din urmă a renunţat, pentru a o feri de ispitele oraşului. I s-a hărăzit viaţa unei fete obişnuite de la ţară, care trebuia să se mărite cât mai bine şi să vadă de gospodărie, urmând tradiţia respectată din moşi-strămoşi. Maria s-a căsătorit cu Iulian Dogaru, un băiat din sat demobilizat la sfârşitul primului război mondial, şi o vreme a dus aceeaşi viaţă ca toate ţărăncile bănăţene din acei ani.

O ţărancă autodidactă

Încă înainte de a se mărita, Maria Dogaru era atrasă de numeroasele gazetele care apăreau şi circulau prin lumea satelor, iar după ce a devenit femeie la casa ei, cum n-a putut avea copii, şi-a dedicat o bună parte din timpul liber cititului. Citea publicaţii care apăreau la Lugoj, Budapesta, Orăştie sau Cluj şi care abordau subiecte de interes pentru ţărani, stimulându-i şi pe aceştia să scrie. Aşa s-a născut în Banat un adevărat fenomen literar rural, al plugarilor-condeieri.

Ţăranii emancipaţi din anii interbelici au avut o vie activitate publicistică, ei fiind autorii a numeroase articole în care abordau diverse probleme ale lumii satelor, de la cele economice, sociale sau politice până la alterarea tradiţiilor şi mahalagizarea vieţii sub influenţa oraşului, stârnind adevărate dispute între tradiţionalism şi modernism. Preocupările Mariei Dogaru nu s-au limitat însă la subiectele dezbătute în gazete. A fost interesată de filosofie, teosofie şi sociologii feministe iar lecturile i-au marcat fundamental felul de a gândi. I-a citit pe Democrit, Platon şi Leibnitz, antroposofia lui Rudolf Steiner şi metapsihica lui Charles Richet, descoperind curând că nu este atrasă doar de lecturi, ci şi de scris.

A fost o adeptă hotărâtă a emancipării femeii, ea însăşi se considera o femeie emancipată şi a demonstrat tuturor acest lucru şi în viaţa de toate zilele, mergând pe bicicletă, lucru extrem de rar pentru o ţărancă în acea vreme.

Primele articole şi schiţe

A început să publice articole şi schiţe literare în „Cuvântul satelor”, un ziar al ţăranilor care a apărut la Lugoj între 1926 şi 1946, exclusiv pentru sate, iniţiind o adevărată campanie în sprijinul emancipării femeilor. Cum nu era de conceput ca o ţărancă să aibă şi alte preocupări decât cele gospodăreşti, Maria Dogaru a semnat primele articole pe care le-a publicat la gazetă cu numele soţului ei. Cu timpul însă a renunţat la pseudonim şi a început să semneze cu numele ei adevărat. Timp de mai mulţi ani, a trimis redacţiei ziarului un şir de articole a căror principală temă era scoaterea ţărăncii române din ignoranţă şi emanciparea ei în pas cu modernitatea anilor interbelici.

În 1934, un grup de intelectuali comloşeni a înfiinţat revista „Suflet nou”, adoptând în colegiul de redacţie şi două condeie ţărăneşti: Ghiţă Bălan-Şerban şi Maria Dogaru, care erau şi colaboratori ai revistei.

Cultă dar şi talentată, a reluat, într-o manieră polemică, uneori cu accente de pamflet, subiectele legate de emanciparea femeilor în revista apărută chiar în comuna ei, protestând împotriva anacronismului care apăruse între ţăranul bănăţean umblat şi informat şi inferioritatea femeii.

Despre modă şi uşile pe care le deschide

Vorbind de civilizaţia care şi-a croit drum în lumea satelor bănăţene, Maria Dogaru remarca, atunci cînd, bunăoară, scria despre sfintele zile de sărbătoare şi obiceiurile străvechi, arhaice, în contrast cu timpurile mai noi: „Adevărat, civilizaţia e cea mai mare binefacere a omenirii, însă infiltrarea ei trebuie supravegheată îndeaproape… o vrem mână în mână cu cultura morală, căci fără cultură ea ne pierde sufletul poporului…”

Într-unul din articolele apărute în „Suflet nou”, Maria Dogaru vorbeşte despre învinuirile care i se aduceau ţărăncii române „de către distinse doamne şi domni, despre părăsirea portului naţional la sate”, dar analizează şi motivele. Primul, de ordin material, ar fi acela că pânzeturile străine erau mai practice şi mai ieftine. Mai târziu, sub influenţa culturii apusene, s-a răspândit moda, „produsul necontestat al civilizaţiei”, mai întâi în casele boiereşti şi burgheze, şi era firesc ca aceasta să fie adoptată şi de femeile de la ţară. „Ţăranul n-a făcut altceva decât a imitat gestul claselor culte, crezând că e mai bine aşa”, susţine scriitoarea de la Comloş.

Un alt doilea motiv despre care vorbeşte Maria Dogaru este „partea morală a problemei portului naţional”. Iată şi câteva din argumentele pe care le aduce: „La noi, omul e considerat după haină, iar nu după merit… ca să ţi se dea atenţie şi să-ţi facă autorităţile dreptate, câteodată nu poţi face altfel decât să îmbraci ţoale nemţeşti. Am avut prilej, în nenumărate rânduri, să constat acest dureros adevăr”.

Maria Dogaru susţine că ţăranca e privită la oraş cu un fel de superioritate umilitoare când ajunge la vreun birou unde trebuie să-şi rezolve o problemă, dar „când o femeie e înţolită orăşeneşte, cu părul tuns şi cu pălărie, este bine primită, bine servită… cu toate că, de multe ori, sub acea pălărie nu se află decât un bostan gol şi de miez şi de seminţe”. Ţăranca din Comloş îşi amintea cum, într-o vară la Băile Herculane, „costumul nostru naţional a fost umilit în chip ruşinos, iar bietul ţăran, care a avut neghiobia să vină la băi în portul lui de acasă, era alungat din parc” şi ameninţat de bastonul poliţistului dacă încerca să mai rămână, pentru a nu oripila elita, „tiranii moderni care trâmbiţează democraţia”.

Ţăranul în costum popular nu era primit nici la cazinou sau în sala de dans, „deoarece împrăştie miros nesuferit. Pasămite nu s-au stropit cu apă de colonie, că n-au pe ce o cumpăra şi nici n-o cunosc. Cine e de vină dacă poporul e sărac şi incult. Ajută-l să se cultive şi dă-i posibilitatea de venituri, nu-l alunga ca pe un sclav antic… Cei care am fost îmbrăcaţi «nemţeşte» am fost consideraţi demni de a intra unde doream… Aşa a ajuns ţăranul să renunţe la obiceiul bătrânesc şi să îmbrăţişeze obiceiul contemporanilor. Tot ce se poate face este să fie îndemnate ţărancele să-şi aibă haina lor de sărbătoare, costumul naţional. Cel puţin la ocazii rare, la sărbători să fie îmbrăcat”. Aşadar, „nu numai ţăranca e de vină că-şi părăseşte portul străbun, ci şi acei cari o desconsideră pentru haina ei”.

Destinul i-a fost potrivnic. O boală de care se vindecase în tinereţe a recidivat şi, după ce a fost transportată la un sanatoriu din Timişoara, s-a stins din viaţă, la doar cîteva ore după ce a suferit o intervenţie chirurgicală. Era în toamna anului 1942. Maria Dogaru trecea la cele veşnice la doar 36 de ani. Potrivit unei hotărâri a consiliului local din 2010, o stradă fără nume din Timişoara, în zona aeroportului militar, a primit numele primei ţărănci scriitoare din ţară.