Iolanda Balaş Sötér, una dintre cele mai mari sportive ale României, invincibilă la săritura în înălţime de-a lungul unui întreg deceniu la atletism, proba săritura în înălţime, s-a născut la Timişoara, la 12 decembrie 1936.
Primele patru clase le-a urmat la şcoala călugăriţelor de la „Notre Dame”. Îşi aminteşte şi acum, amuzată, că măicuţele, în robe, ţineau cu religiozitate orele de sport, imprimând ritmul mişcărilor. Înclinaţiile sportive ale lui Iolly s-au făcut remarcate din copilărie, când, la 12 ani, a sărit peste o frânghie de rufe aflată la o înălţime de 1,25 metri. Meritele sportive ale Iolandei Balaş sunt cu atât mai remarcabile cu cât situaţia familiei nu era strălucită, mai ales în anii grei care au urmat războiului. După ce, la nici opt ani, a trăit cu spaimă de copil bombardamentul asupra Timişoarei, tatăl a fost dat dispărut pe front şi au urmat ani de lipsuri, când mâncarea şi lucrurile de cea mai proastă calitate se dădeau pe cartelă. A vândut şi ziare, iar cei câţiva bănuţi câştigaţi îi dădea mamei ei, pentru a contribui cât putea la cheltuielile gospodăriei.
O primă performanţă sportivă, la nici 14 ani, când a sărit 1,40 metri, i-a deschis drumul spre capitală şi participarea la primele competiţii importante, direct în lotul de senioare, şi după numai un an a primit titlul de maestru al sportului. Şapte ani mai târziu, avea să dobândească şi titlul de maestru emerit al sportului. În paralel a urmat cursurile Institutului de Cultură Fizică Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1966.
Un şir de succese
Tânăra timişoreancă a fost antrenată de fostul săritor János Sötér, cu care se va căsători mai tîrziu. Ajutată de înălţimea destul de neobişnuită pentru o femeie, de 1,85 metri, a muncit enorm pentru a atinge performanţele care au făcut-o cunoscută în întreaga lume, dar a pus şi multă pasiune în tot ceea ce a făcut, în ciuda faptului că recompensele oferite de stat erau de-a dreptul meschine.
A doborât primul record mondial în 14 iulie 1956, la Bucureşti, devenind campioană la nici 20 de ani. Depăşise cu un centimetru recordul stabilit de britanica Thelma Hopkins cu două luni în urmă. A fost învinsă de americanca Mildred McDaniel la finala olimpică de la Melbourne din acelaşi an, care a stabilit un nou record olimpic şi mondial, sportiva româncă clasându-se abia pe locul cinci. Antrenorul ei n-a avut voie să o însoţească, pentru că avea un frate emigrat în Australia, iar Iolanda nu a făcut faţă singură concurenţei. Cei care conduceau delegaţia au făcut-o trădătoare şi acuzat-o că ar fi vândut titlul. Nu s-a dat bătută şi a egalat recordul mondial în anul următor, fiind depăşită în acelaşi an de chinezoaica Feng-Jung Cheng, care a sărit 1,77 metri. Iolanda Balaş a redevenit campioană mondială în 1958, când a atins performanţa de 1,78 metri, iar în următorii trei ani şi-a depăşit propriul record cu 13 centimetri, reuşind, în 16 iulie 1961, o săritură de 1,91 metri.
Campioană mondială timp de un deceniu
Jocurile olimpice din Italia la care urma să participe au făcut-o să-şi ia inima-n dinţi şi să se ducă într-o audienţă la prim-secretarul partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că nu mai voia să plece fără antrenorul ei. A obţinut încuviinţarea lui Dej, iar la finala olimpică de la Roma din 1960, unde doar patru din cele 15 concurente au depăşit înălţimea de 1,71 metri, sportiva româncă a sărit 1,73 metri la prima încercare şi a atins performanţa de 1,85 metri la a treia încercare, un nou record mondial care i-a adus medalia de aur, la o diferenţă de 14 centimetri faţă de cea de-a doua clasată.
Patru ani mai târziu, la jocurile olimpice de la Tokyo, şi-a reconfirmat titlul de campioană olimpică, terminând concursul cu performanţa de 1,90 metri.
Cîştigătoarea medaliei de argint nu reuşise să depăşească 1,80 metri. Distanţa faţă de adversarele sale devenise considerabilă, acestea nereuşind să treacă peste înălţimea de 1,78 metri. Timp de un deceniu, Iolanda Balaş nu a putut fi învinsă la proba de săritură în înălţime şi acest lucru a fost pentru ea cea mai mare mulţumire, căci întotdeauna au interesat-o mai mult recordurile decât medaliile. În acest interval de timp, şi-a depăşit propriul record mondial de 14 ori, de la 1,75 metri la 1,91 metri. Introducera unui nou stil în această probă de atletism a desemnat o altă campioană mondială la această probă abia în 1971, când austriaca Ilona Gusenbauer a sărit 1,92 metri.
Recunoştinţa oraşului natal şi a Casei Regale
Pe lîngă recordurile mondiale şi medaliile olimpice, Iolanda Balaş a mai obţinut două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm, în 1958, şi Belgrad, în 1962, iar în 1954 a obţinut o medalie de argint la Berna. Palmaresul ei este demn de invidiat: două medalii olimpice de aur, 19 titluri naţionale şi 77 recorduri naţionale şi mondiale, 15 medalii de aur la campionate europene, jocuri mondiale universitare şi jocuri balcanice, prezenţa în Guiness Book pentru 142 de victorii consecutive.
Din cauza unor probleme de sănătate s-a retras din competiţii în 1967, dar celebra săritoare în înălţime şi-a continuat activitatea sportivă fiind arbitru de atletism, iar din 1988 până în 2005 – preşedintele Federaţiei Române de Atletism. În anul 1998, maestra emerită a sportului, Iolanda Balaş, a devenit cetăţean de onoare al Timişoarei, în anul 2000 a fost nominalizată pentru „Atleta secolului”, iar în 2010, la Palatul Elisabeta, a primit din partea M.S. Regele Mihai I al României decoraţia regală „Nihil sine Deo” pentru merite deosebite aduse sportului românesc, pentru modul în care a condus Federaţia Română de Atletism şi pentru promovarea excelenţei în sportul românesc, precum şi a tinerilor sportivi, pentru care Iolanda Balaş este şi astăzi un idol.
