Pe drumul de la Coşava spre Româneşti, nu departe de sat, se află una din mănăstirile reprezentative ale arhiepiscopiei Timişoarei, modul în care a fost pictată făcând-o unică în Banat. Construirea mănăstirii a început în anul 1912 prin grija episcopului de atunci al Caransebeşului, Miron Cristea.
Ctitoria primului patriarh al României
În 1910, episcopul vizitase parohiile din aceste locuri şi sfinţise biserica din Făget. Fermecat de frumuseţea peisajului, a săvârşit Sfânta Liturghie în aer liber, în dreptul unui izvor cu apă caldă, numit apoi de localnici Izvorul lui Miron, şi a hotărât să ridice aici o mănăstire. La început a fost ridicată pe acel loc o troiţă şi o clădire pentru călugării care aveau să înalţe mănăstirea. Elie Miron Cristea a deschis lista donatorilor şi a dăruit 1.000 de coroane pentru construirea mănăstirii, fiind considerat ctitorul acesteia. Temelia lăcaşului monahal s-a pus în 1912, în urma mai multor danii, a fost terminată în 1929 iar sfinţirea ei s-a făcut în 1931 de episcopul Caransebeşului, Iosif Traian Bădescu, căci Miron Cristea devenise patriarhul României. Hramul bisericii este, de atunci, Sf. Ilie, după numele de mirean al lui Miron Cristea.
O personalitate a anilor interbelici
Elie Cristea fusese tuns în monahism în anul 1902 la mănăstirea Hodoş-Bodrog de lângă Arad, un an mai târziu a fost hirotonit ieromonah iar în 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel, desfăşurând o remarcabilă activitate pentru emanciparea culturală a românilor din Ardeal. După 1909, când a fost ales episcop al Caransebeşului a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat, apoi a făcut parte din delegaţia care a prezentat actul unirii de la Alba Iulia la Bucureşti şi în semn de recunoaştere a meritelor pe care le-a avut în lupta pentru unire a fost ales să ocupe scaunul vacant de mitropolit primat al bisericii ortodoxe din România întregită, fiind cel care a realizat unificarea bisericii. Potrivit prevederilor constituţionale a devenit senator de drept iar în urma proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a ridicării Mitropoliei Ungro-Vlahiei la rang de patriarhie a devenit, în 1925, primul patriarh al României. În timpul primei domnii a M.S. Regele Mihai I (1927-1930), când acesta era minor, patriarhul a făcut parte din Consiliul de Regenţă iar în 1939, anul săvârşirii sale din viaţă, era prim-ministrul regelui Carol al II-lea. Este înmormântat în biserica patriarhală din Bucureşti.
Mănăstirea Izvorul lui Miron
Intrarea în sfântul lăcaş se face pe o poartă mare, de lemn, încrustată cu sculpturi care reprezintă scene religioase şi acoperită cu şindrilă, după modelul vechilor porţi româneşti maramureşene. De aici porneşte o alee lungă care trece printre izvoarele cu apă caldă, acoperite cu nuferi, şi duce la mănăstirea ridicată tot în apropierea unui izvor cu apă semitermală, de 18 grade, despre care se spune că este tămăduitoare. Biserica, ridicată din cărămidă pe o fundaţie de piatră, are formă de navă, după modelul bisericilor bizantine, dar pereţii au fost pregătiţi pentru pictură abia în 1979. Maniera în care a fost pictată a făcut ca aceasta să fie supranumită „Voroneţul Banatului”. Pereţii exteriori sunt împodobiţi cu picturi de la soclu până la cornişă, în trei registre, scenele religioase fiind pictate pe un fond albastru, care aminteşte de vestita mănăstire moldovenească. Pictura a fost realizată de pictorul timişorean Ion Sulea Gorj aceasta fiind unica biserică bănăţeană cu picturi exterioare, după tradiţia bucovineană. Iconostasul a fost lucrat de protosinghelul Ieronim Balintoni, care a trăit în acest aşezământ, dovedindu-se a fi şi un sculptor talentat. S-au ridicat şi chilii pentru călugării aşezaţi aici iar în urma lucrărilor de restaurare din 1980 şi a pictării aşezământului monahal, biserica a fost resfinţită în 1991, păstrând acelaşi hram.
Al doilea hram – Izvorul Tămăduirii din Săptămâna Luminată
În 1995, după ce stareţ al mănăstirii a fost numit ieromonahul Lucian Mic, venit de la mănăstirea Hodoş-Bodrog, au început lucrările de construcţie ale unui întreg ansamblu monahal: un paraclis de vară în care se oficiază slujbele la marile sărbători şi la hramul mănăstirii, un paraclis de iarnă al cărui hram este în vinerea din Săptămâna Luminată, de Izvorul Tămăduirii, un corp de chilii pentru călugări, o bibliotecă şi mai multe locuri de cazare pentru pelerini.
Noul paraclis a fost sfinţit în vara anului 2003. Tot în anii ’90 a fost amenajat aici şi un muzeu religios, cu icoane pe lemn şi sticlă, cărţi vechi bisericeşti iar printre rarităţi se află o cădelniţă din Ţara Sfântă.
Foarte frumos loc! In mod curios, imi aduce aminte de Grecia!