Piața Unirii din Timișoara, de la începuturi până în prezent. Prin ce transformări a trecut și cum a ajuns locul preferat al burghezilor urbei FOTO

Pe cel mai vechi plan al cetăţii Timişoarei din prima jumătate a secolului al XVIII-lea era prevăzut ca Piaţa Unirii să ocupe o suprafaţă asemănătoare cu cea a actualei Pieţe a Libertăţii. În jurul anului 1733 s-au întocmit mai multe variante în care era prevăzută şi Piaţa Unirii, de formă rectangulară, ca un pandant al Pieţei Libertăţii. Proiectul iniţial a suferit modificări iar în cele din urmă piaţa a fost construită cu dimensiuni considerabil mai mari, de 150×110 metri. Era cea mai mare piaţă a Cetăţii, de formă dreptunghiulară, dominată de cele două biserici episcopale şi de palatul baroc şi având în mijlocul ei monumentul Sfintei Treimi, ridicat pe cheltuiala unui om de vază al oraşului, Deschan de Hansen, după epidemia de ciumă din 1738. Pe un plan din 1746-1747, în actuala Piaţa Unirii se mai  putea vedea ultima rămăşiţă a fortificaţiilor turceşti.

Amenajată după gustul baroc al epocii

Piaţa părea cu atât mai impunătoare cu cât terenurile pe care erau construite casele din Cetate erau valorificate cu multă chibzuială. Dimensiunile pieţei, în comparaţie cu suprafeţele ocupate de case, au fost impuse de gustul baroc al epocii, în care paradele şi procesiunile religioase erau foarte apreciate. Ea era dominată de cele două biserici episcopale – domul catolic şi biserica ortodoxă rasciană (sârbească după 1865) – şi de Palatul Baroc, care îngloba clădirea Oficiului Minier, Casa Camerală Veche şi Cancelaria Adminitraţiei Ţării, adăpostind şi locuinţa preşedintelui Ţării. Tot aici s-a aflat Casa Comitatului, sedfiul Voivodinei Sârbe şi al Banatului Timişean, şi prefectura în anii interbelici.

O piaţă burgheză

Clădirile ridicate în jurul pieţei respectau gustul baroc al epocii. Casele, cu un nivel, aveau la parter ospătării, hanuri, o farmacie, mici ateliere, o tipografie, iar mai târziu cafenele şi hoteluri, în timp ce la etaj se aflau, de regulă, locuinţele proprietarilor. Aceste case burgheze şi caracterul comercial impus de spaţiile de la parter au făcut ca Piaţa Domului să reprezinte, spre deosebire de Piaţa de Paradă, centrul burghez, economic al cetăţii, accentuat de băncile apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Un călător străin nota că dimineţile până la prânz şi mai ales în zilele de târg, piaţa era plină de căruţe şi de târgoveţi care vorbeau mai multe limbi iar după plecarea acestora curăţenia care se făcea lăsa mult de dorit. Cazarma Vienei, aflată în colţul nord-vestic al pieţei, nu avea legătură cu viaţa şi activităţile din piaţă. Casele din jurul acesteia au fost în mare măsură avariate în urma atacului revoluţionarilor maghiari din vara anului 1949 iar reconstrucţia lor a permis şi adăugarea unor noi etaje.

Piaţa Unirii

La 3 august 1919, armata regală română condusă de colonelul Virgil Economu şi-a făcut intrarea în oraş, fiind întâmpinată de zeci de mii de timişoreni şi bănăţeni, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare şi veniţi din mai toate satele pentru a-i întâmpina pe ostaşi. Aceştia au fost primiţi cu toate onorurile în piaţa  Domului, numită de atunci Piaţa Unirii. În prezenţa oficialităţilor locale şi a prim-ministrului Ionel Brătianu, în piaţă a avut loc festivitatea oficială de primire a acestora.

Ulterior, în piaţă s-au făcut diferite plantaţii şi amenajări horticole iar în  anii ’80, arhitectul Şerban Sturdza a restaurat clădirile şi piaţa după stampele de epocă dar în ultimii ani ea a fost invadată de o mare varietate de terase şi de foarte mulţi porumbei şi mizeria aferentă.  În prezent, Piaţa Unirii trece print-un nou proces de restaurare.

Foto: banaterra.eu, cartofilie.ro, wikipedia, www.skyscrapercity.com, www.memoria timisoarei, forum, druckeria.ro, art-historia.blogspot