Dacă-l aștepți pe politicianul ăla tânăr care să vină să „rupă rândurile”, am o veste proastă. Nu se va întâmpla. Pentru că n-ai cum să avansezi în rândurile menționate mai sus fără să urmezi „linia tradițională”.
Îi urâm pe cei vechi, așa-zișii „dinozauri”, pentru metehnele rămase din alte vremuri (adaptate la zi, desigur), dar cei tineri, care vor să ajungă în prima linie și să conteze în alegeri de orice fel, nu pot ajunge acolo fără să se conformeze standardului de neclintit.
Îmi și imaginez că politicianul tânăr, care intră într-un oarecare partid mânat de cele mai bune intenții (nu foamea care-l împinge spre celebrul „ciolan”), nu are, cel puțin la status quo-ul actual, decât două opțiuni: rămâne idealist și la un moment dat își ia jucăriile și pleacă sau se conformează și idealurile inițiale sunt trecute undeva în plan secund sau chiar aruncate la lada de gunoi a conștiinței.
Cel mai bun exemplu al frumoasei atmosfere de famiglie este modul în care politicienii îi (re)primesc în mijlocul lor și-i înconjoară cu afecțiune și cuvinte de încurajare nu doar pe cei cercetați pentru una-alta, ci chiar pe cei care au fost condamnați, și-au ispășit pedeapsa și s-au întors între semeni.
Dacă ai un măr stricat într-o ladă cu mere bune, îndepărtezi mărul stricat, nu? Ei bine, aici n-ai nicio șansă, pentru că celelalte mere vor face scut în jurul ăluia. Ceea ce ar trebui să pună sub semnul întrebării calitatea întregii lăzi, în care tinerele vlăstare cresc, inevitabil, cu exemplul și sub oblăduirea vechilor găunoși.
Deci nu știu cum va fi, când va fi, schimbarea la față a clasei politice. Speranța moare ultima, și cred că nu mai are mult.
