„Dreptate până la capăt” au promis liberalii şi pesediştii, uniţi în USL, atunci când au cerut voturile cetăţenilor pentru a ajunge la putere. Şi le-au primit. Aşa a ajuns şi Nicolae Robu primar fără să fie în campanie, pe valul USL şi cu un oraş sufocat de cei 16 ani de regim Ciuhandu, cu toate reţelele mafiote care au făcut nestingherite ce au vrut prin Timişoara. Te-ai fi aşteptat să înceapă curăţenia, dar după o scurtă perioadă de agitaţie s-a făcut linişte şi, în termeni reali, nu s-a schimbat nimic. Robu a fost cel care a fost întâiul apărător al şmenurilor din vechea administraţie, dacă ne gândim numai la finanţarea Politehnicii Timişoara.
Toate vârfurile administraţiei Ciuhandu, cu secretarul Cojocari în frunte, au rămas pe poziţii, adoptând poziţia ghiocel în faţa DictatoRobu-lui. Au găsit soluţii pentru tot ce şi-a dorit – cum să-şi aducă protejaţii cu pedigree liberal şi să-i promoveze, să asigure firmelor de partid contracte fără licitaţii publice plus supradoze de mângâiat orgoliul nemăsurat al primarului.
Sistemul moştenit a fost preluat şi perfecţionat de administraţia Robu care şi-a dat seama care sunt beneficiile unui sistem putred, dar care-ţi poate îndeplini întocmai şi la timp toate poftele. Oricât de penale ar fi acestea. Aşa că nimic nu este prea mult pentru a-l proteja, iar ieşirile înspumate ale celui devenit celebru pentru palmieri şi gelul său estompator sunt cel mai bun exemplu. Sistemul fişelor de calcul este doar un mic exemplu şi sunt numeroase altele. După cum se mişcă lucrurile, sloganul cel mai potrivit pentru administraţia Robu este „putreziciune până la capăt”.
